Care este temelia biblică a doctrinei alegerii (predestinării)? Cum a evoluat aceasta de-a lungul istoriei bisericii creștine? De ce astăzi este atât de neglijată? De ce umanismul a luat locul Evangheliei nou-testamentale? Cum se poate răspunde la obiecțiile pe care oamenii le aduc, de obicei, acestei doctrine? Care sunt diferențele între calviniștii supralapsarieni, infralapsarieni și sublapsarieni? La toate aceste întrebări, dar și la altele răspunde teologul Carl F.H. Henry (1913-2003) – fondator al publicației Christianity Today – în capitolul Alegerea: libertatea lui Dumnezeu, al monumentalei lucrări Dumnezeu, revelație și autoritate (vol. 6), tradusă și publicată la Editura Cartea Creștină, Oradea. Iată doar câteva fragmente din capitolul menționat:
Fapt este că Biblia însăși ne impune tema aceasta a predestinării. Calvin consideră că a ascunde de credincioși ceea ce spune Scriptura despre predestinarea lor înseamnă a-i înșela (Învățăturile, Cartea a III, xxi, 3); a ignora doctrina, afirmă el, înseamnă a micșora gloria lui Dumnezeu (ibid., pag. xxi, 1). Chiar și Emil Brunner insistă că „Alegerea constituie centrul Vechiului și Noului Testament” (The Christian Doctrine of God, pag. 303).
Isus declară că Tatăl le-a descoperit celor lipsiți de învățătură o cunoaștere a Fiului în legătură cu care înțelepților li se ascunde faptul că este „buna plăcere” suverană a lui Dumnezeu” (Matei 1126; Luca 10:21). De asemenea, apostolul Pavel descrie voia lui Dumnezeu ca eudokia sau „buna plăcere” divină atât în Efeseni 1:5-11, unde vorbește despre planul divin al răscumpărării, cât și în Galateni 1:15, unde se referă la chemarea lui apostolică. Dumnezeul cel liber al Bibliei îl leagă pe om de Sine prin alegere divină, o alegere care include revelarea unei răscumpărări atestate scriptural care implică încarnarea, răstignirea și învierea lui Hristos.
Augustin respinge utilizarea teologică a „sorții” pentru a desemna voința și puterea Dumnezeului iudeo-creștin; o face din cauza asocierii populare a termenului cu astrologia și cu alte scheme speculative pentru care universul este doar un mare mecanism lipsit atât de direcționare divină, cât și de alegere umană. Punând în opoziție concepția păgână despre soartă cu predestinarea și providența divină, Augustin respinge orice concepție despre lume care neagă credința în activitatea divină liberă de creație și de providență și care dizolvă responsabilitatea umană. Dar în loc să preceadă discuția despre precunoașterea divină, el preferă să vorbească despre un tip de soartă special (De civitate Dei, V, i; V, ix).
Dacă eliminăm alegerea din Biblie, putem la fel de bine elimina creația, sau statutul special al Israelului antic, sau încarnarea Cuvântului, sau existența Bisericii ca și trup al lui Hristos; putem la fel de bine să ne dispensăm și de poruncile de pe Muntele Sinai și de Predica de pe Munte ca norme etice.
Alegerea divină a dispărut virtual din manualele recente, fapt care reflectă atât încrederea umanistă predominantă în automântuire, cât și dezgustul omenirii căzute pentru doctrina suveranității divine absolute. Multe tradiții creștine afirmă acum predestinarea doar pe baza precunoașterii divine și văd alegerea divină ca fiind condițională. Modernismul protestant a abandonat doctrina aceasta cu totul.
În teologia reformată, suveranitatea lui Dumnezeu este temeiul predestinării și alegerii, iar gloria lui Dumnezeu este scopul suprem al decretelor Lui.
Decretele divine fuzionează într-un singur scop suveran al lui Dumnezeu; planul lui este o unitate cuprinzătoare, ceva despre care Biblia vorbește ca despre prothesis (scop, sfat) etern al lui Dumnezeu. Dacă planul lui Dumnezeu ar realiza ceva ce El nu a intenționat, dacă părți din el s-ar afla în conflict și în competiție, dacă scopul Lui necesită o revizuire constantă, atunci Dumnezeu nu ar fi nici atotînțelept, nici atotputernic.
Se ridică atunci obiecții împotriva doctrinei că Dumnezeu prestabilește întregul curs al lumii și al evenimentelor umane.
• Una dintre ele este că prestabilirea divină în sens larg este inconsecventă cu libertatea umană.
Toți creștinii, indiferent de doctrina alegerii pe care o susțin, insistă că Dumnezeu păstrează responsabilitatea morală a omului și că alegerea divină nu transformă deloc ființele divine în roboți. Scriptura afirmă că Dumnezeu cunoaște dinainte acțiunile umane ca aspecte ale planului Său; deși aceste acțiuni sunt sigure în ceea ce privește împlinirea lor viitoare, ființele umane sunt totuși responsabile din punct de vedere etic pentru acțiunile lor (Gen. 50:19 și urm.; Fapte 2:23; 4:27 și urm.).
Omul este responsabil pentru alegerile pe care le face chiar dacă natura lui păcătoasă îi restrânge foarte mult sfera alegerilor. Ființele umane aleg voluntar să facă ceea ce fac. Faptul că Dumnezeu a prestabilit alegerile umane și că decretul Lui face ca acțiunile umane să fie sigure nu distruge prin aceasta alegerea umană.
• O altă obiecție la predestinarea divină este argumentul că ea ar face ca Dumnezeu să fie autorul păcatului.
Dar realitatea este că scriitorii inspirați care afirmă predestinarea lui Dumnezeu afirmă și că Dumnezeu nu face răul și, de fapt, îi repugnă răul și îl pedepsește; Legea lui Dumnezeu condamnă întregul păcat. Dumnezeu nu face nimic în dezacord cu perfecțiunile lui; El nu Se tăgăduiește (2 Tim. 2:13); El nu minte (Evr. 6:18); El nu este ispitit (Iacov 1:13). Puterea lui Dumnezeu nu poate fi despărțită de înțelepciunea și dreptatea Lui. Și deși decretul Lui face să fie sigure nu numai actele bune, ci și cele rele (Prov. 16:4; Fapte 4:27 și urm.), Dumnezeu nu este un păcătos (Ps. 92:15; 1 loan 1:5) și El însuși nu face acte care să fie păcătoase. Mai mult, Dumnezeu nici măcar nu stimulează dorințele rele din om.
Certitudinea evenimentelor pe care le decretează Dumnezeu include deopotrivă certitudinea actelor păcătoase și drepte ale omului, fapt văzut și din consemnarea în Scriptură a celei mai crude dintre toate faptele, anume răstignirea deliberată de către om a Hristosului lui Dumnezeu: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23). Acest pasaj subliniază atât precunoașterea divină, cât și responsabilitatea umană.
• O a treia obiecție la predestinarea divină este pretenția că ea subminează orice motivație sau efort uman.
Dar inerția spirituală și apatia evanghelistică nu le sunt caracteristice calviniștilor; de fapt, mulți calviniști sunt zeloși din punct de vedere spiritual și în ceea ce privește evanghelizarea.
Tocmai faptul că Dumnezeu a ales unele persoane stă la baza imperativului divin de a proclama în mod universal vestea bună răscumpărătoare; de asemenea, El ne asigură că unii vor răspunde cu adevărat la predicarea mântuirii.
Numai după primirea lui Isus Hristos ca mântuitor personal poate omul avea siguranța interioară a alegerii divine. Adevărul acesta explică distincția pe care unii evanghelici o fac între învățătura alegerii comunicată credincioșilor, dar nu și predicarea ei înaintea lumii; celor pierduți, spun ei, trebuie să li se predice mai degrabă vestea bună a Evangheliei. Desigur, o doctrină a alegerii care epuizează predicarea bucuriei – ca și cum creștinismul ar fi în principal un mesaj al condamnării – nu este vestea bună biblică. Dar nu există nici un motiv pentru care alegerea nu trebuie predicată și învățată, „în Biblie, notează Berkouwer, alegerea… este întotdeauna acordată la melodia unei doxologii. În marele pasaj Romani 9-11, Pavel construiește un crescendo al jubilării… Este uimirea în fața felului în care lucrează harul” („Election and Doctrinal Reaction”, pag. 13). Dacă Evanghelia nu se află în centrul proclamării alegerii, ea nu este creștină; cuprins în mesajul nou-testamental al alegerii se găsește o chemare universală din partea Dumnezeului etern la o comuniune eternă cu El.
Oricât de ascuțit a fost conflictul dintre supralapsarieni și infralapsarieni, ambele grupe au susținut suveranitatea lui Dumnezeu și harul Lui liber. Mai mult, toate grupurile au recunoscut realitatea alegerii divine. Ei nu au dat înfățișare ideilor sentimentale că Dumnezeu există și acționează numai de dragul omului – fie pentru omenire ca întreg, fie pentru ființele umane particulare – și au respins orice gând al automântuirii individuale cu ajutor divin. Astfel de idei ar fi fost detestabile pentru reformatori, la fel ca și insistența umanistă, curentă acum, că omul însuși este domnul naturii și al istoriei, și el trebuie și poate să se salveze singur.
