Charles H. Spurgeon. O slujire bazată pe rugăciune şi pe puterea Duhului Sfânt

Întreaga slujire a lui Spurgeon s-a bazat pe rugăciune şi pe puterea primită de la Duhul Sfânt, putere descoperită în spiritul și în conținutul predicilor sale. Aceasta este concluzia lui Iain Murray în primul capitol al cărții Spurgeon cel uitat.

 

Charles H. Spurgeon a venit la Londra conștient că Dumnezeu și-a ascuns fața de poporul Său. Cunoștințele lui biblice și despre istoria bisericii l-au convins că, în comparație cu ceea ce avea dreptul să aștepte biserica, Duhul lui Dumnezeu a fost retras în mare măsură și, dacă Dumnezeu va continua să-și ascundă fața, le-a declarat el oamenilor lui că nimic nu se va putea face pentru a-I lărgi împărăția. Nu cunoștințele tale, nu talentul tău, nu zelul tău, spunea el, sunt cele care pot să înfăptuiască lucrarea lui Dumnezeu. „Şi totuși, fraților, acest lucru se poate face – vom striga către Domnul până când El își va întoarce din nou fața către noi”. „Tot ce vrem este Duhul lui Dumnezeu. Dragi prieteni creștini, mergeți acasă și rugați-vă să-l primim. Nu vă odihniți până când Dumnezeu nu ni Se descoperă; nu lânceziți acolo unde vă aflați, nu vă mulțumiți să continuați să mergeți agale așa cum ați mers până acum; nu va mulțumiți să îndepliniți doar niște formalități. Trezește-te, o, Sionule; trezește-te, trezește-te, trezește-te!”

 

Preocuparea pentru rugăciune

Nu după multe luni de zile, a devenit evident că biserica din New Park Street se trezește și cum stăruința în rugăciune a devenit trăsătura caracteristică a bisericii, o sarcină obișnuită a trecut de la pastor la membrii. „Domnul să trimită o binecuvântare. El trebuie să o trimită, ni se vor frânge inimile dacă El nu o va trimite”. Ce schimbare s-a petrecut la orele de rugăciune! Acum, în locul vechilor rugăciuni monotone „fiecare om se asemăna cu un cruciat care lupta pentru Noul Ierusalim, fiecare părea hotărât să ia cu asalt Orașul Ceresc prin puterea mijlocirii. Şi curând binecuvântarea a venit peste noi atât de bogată, încât n-am avut loc să o primim”.

Spre sfârșitul vieții sale, Spurgeon a arătat înapoi spre trezirea din New Park Street ca spre o dovadă sigură că Dumnezeu răspunde la rugăciune și îi amintea adesea bisericii sale despre acele zile de început „Ce ore de rugăciune am avut! Nu vom uita niciodată Park Street, acele ore de rugăciune, când m-am simțit obligat să vă las să plecați fără să scot un cuvânt de pe buzele mele, deoarece Duhul lui Dumnezeu era atât de prezent acolo, încât eram cu toții prosternați în țărână” (…) „Şi cât de mulți ascultători erau în Park Street, unde abia am avut aer să respirăm! Duhul Sfânt a coborât ca o ploaie care satură pământul până când zăgazurile sunt gata să se rupă. Şi n-a durat mult până când am auzit din dreapta și din stânga strigătul: «Ce trebuie să facem ca să fim mântuiți?»”

Una din cele mai solemne avertizări pe care Spurgeon a adresat-o bisericii sale a fost despre pericolul ca membrii ei să înceteze să fie dependenți de Dumnezeu în rugăciune. „Fie ca Dumnezeu să mă ajute, dacă voi veți înceta să vă rugați pentru mine! Să-mi comunicați ziua și va trebui să încetez să predic. Spuneți-mi când aveți de gând să puneți capăt rugăciunilor voastre și voi striga: «O, Dumnezeul meu, pregătește-mi azi mormântul și lasă-mă să-mi găsesc odihna în țărână».”

Aceste cuvinte nu erau elocvența unui predicator, ci ele exprimau, mai degrabă, cele mai profunde sentimente ale inimii lui. El a crezut că fără Duhul lui Dumnezeu nu se poate face nimic. Când biserica sa va înceta să simtă „întreaga și absoluta dependență de prezența lui Dumnezeu”, atunci el era sigur că membrii bisericii „vor deveni în scurt timp un dispreț și o batjocură, sau, altfel spus, un simplu buștean care plutește pe apă”.

De-a lungul întregii lucrări a lui Spurgeon, această preocupare a rămas pe prim-plan în inima sa. „Dac-ar exista o singură rugăciune pe care să o pot rosti înainte de a muri, ar trebui să fie: «Doamne, trimite-Ţi oamenii bisericii plini cu Duhul Sfânt și cu foc». Dă fiecărei confesiuni astfel de oameni și progresul ei va fi mare; nu le da astfel de oameni, trimite-le domni de la colegiu, foarte rafinați și cu învățătură profundă, dar cu puțin foc și puțin har, câini surzi care nu pot să latre și îndată acea confesiune va merge spre declin.”

 

Puterea Duhului Sfânt

Adevărata explicație a lucrării lui Spurgeon trebuie găsită în persoana și puterea Duhului Sfânt. El însuși a fost profund conștient de acest lucru. El nu a dorit admirația oamenilor, ci a fost gelos ca ei să Îl adore pe Dumnezeu „Dumnezeu a venit la noi nu ca să ne înalțe pe noi, ci ca să Se înalțe pe Sine”. Mai mult decât atât, el n-a văzut nimic unic în încrederea sa în Duhul Sfânt, pentru că a considerat acest lucru drept un semn al fiecărui mesager adevărat al lui Dumnezeu. El spune că un predicator „ar trebui să știe că are cu adevărat Duhul Sfânt și că, atunci când vorbește, există o putere asupra lui care îl face să poată vorbi așa cum Dumnezeu dorește ca el să vorbească, altfel, ar trebui să coboare imediat de la amvon; nu are nici un drept să rămână acolo. Nu a fost chemat să predice adevărul lui Dumnezeu”.

 

Spiritul predicilor lui Spurgeon

Prezența Duhului Sfânt s-a manifestat în lucrarea lui Spurgeon în două aspecte proeminente. În primul rând, în spiritul predicilor lui. Ca și apostolul Pavel, el a predicat „slab, fricos și plin de cutremur” (1 Corinteni 2:3). „Noi ne cutremurăm”, spunea el, „de teamă ca nu cumva să avem o concepție greșită; și ne cutremurăm și mai mult – cei care sunt ca mine – ca nu cumva să facem o greșeală și să interpretăm greșit Cuvântul. Cred că Martin Luther l-ar fi înfruntat și pe diavolul însuși fără teamă; și totuși, avem propria lui mărturisire că deseori genunchii i s-au lovit unul de celălalt când s-a ridicat să predice. El s-a cutremurat ca nu cumva să nu fie credincios Cuvântului lui Dumnezeu. Predicarea adevărului este o sarcină teribilă. Tu și eu, care suntem trimiși ai lui Dumnezeu, nu trebuie să glumim cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci trebuie să ne cutremurăm.”

Când Duhul Sfânt vine să locuiască într-un om, El îi dă acestuia ceva din aceeași grijă pentru sufletele oamenilor care s-a văzul în lucrarea lui Isus Hristos de pe pământ. „Isus n-a ținut niciodată o predică în care să nu dovedească grija Sa pentru oameni”, a spus Spurgeon și el a căutat să facă exact ceea ce a făcut Domnul lui. Urmând acest exemplu suprem, el a fost uneori în culmea bucuriei – predicând din Ioan 17:24, el a exclamat: „Am avut un gând, dar nu-l pot spune. Simt că în acest moment aș putea păși cu ușurință în cer” – dar el a fost dus și în agonia profundă ca cea din Ghetsimani, unde ești conștient de realitatea teribilă a judecății lui Dumnezeu împotriva păcatului omului. El a spus: „Inima mea este gata să se frângă când mă gândesc cât de mulți sunt cei care resping Evanghelia” și întotdeauna a căutat să vorbească în acest spirit: „Pot spune în această clipă”, a exclamat el în cursul unei predici, „că simt o dorință fierbinte ca ascultătorii mei să se întoarcă la Dumnezeu. Aș considera un mare privilegiu dacă aș putea să mor în această dimineață, dacă moartea mea ar putea să răscumpere sufletele voastre din iad”.

Pentru Spurgeon, amvonul a fost cel mai solemn loc din lume și nimic nu este mai departe de adevăr ca presupunerea că a făcut din amvon un loc de distracție. Dimpotrivă, încă din primele zile de activitate în slujba Domnului, lucrarea sa a fost marcată de seriozitate. În anul convertirii sale (1850), când a devenit învățător de școală duminicală, el a notat în jurnalul său după o întâlnire cu învățătorii: „Prea multă glumă și neseriozitate ca să se potrivească cu ideile mele despre cum trebuie să fie un învățător de școală duminicală”.

La trei ani după moartea lui Spurgeon, Robertson Nicoll, un aspru judecător al predicatorilor, a scris în timp ce se afla într-o vizită la New York: „Poate că evanghelizarea de tip umoristic atrage mulțimi de oameni, dar ea lasă sufletul în cenușă și distruge înseși germenii religiei. Mulți din cei care nu cunosc predicile domnului Spurgeon cred despre el că a fost un predicator glumeț. De fapt, nu există un predicator al cărui ton să fi fost permanent mai sincer, mai plin de reverență și mai solemn ca al său.”

Spurgeon s-a rugat ca Dumnezeu să-i închidă mai degrabă gura pe veci decât să-l lase să stea nepăsător sau mulțumit de sine, în timp ce sufletele se îndreaptă spre pierzare: „Mai bine să nu mă fi născut decât să le predic acestor oameni cu nepăsare sau să ascund vreunul din adevărurile Stăpânului meu. Mai bine să fi fost un diavol decât să predic jucându-mă cu ușurință cu Cuvântul lui Dumnezeu și astfel să lucrez la ruinarea sufletelor oamenilor… Culmea ambiției mele este să fiu curat de sângele tuturor oamenilor. Să pot să spun când mor ca și George Fox: «Sunt curat, sunt curat», aceasta ar fi aproape tot ce îmi doresc”.

 

Conținutul predicilor sale

Descrierea spiritului în care a predicat Spurgeon nu înseamnă totuși afirmarea dovezii absolute pentru credința noastră că Duhul Sfânt a fost prezent din plin în lucrarea sa. Conținutul mesajului său a fost mult mai important pentru el decât modul în care a predicat și trebuie să analizăm acum acest al doilea punct. Citatele date mai sus nu numai că sunt incomplete, dar, luate independent, ele pot duce în eroare. Motivul care l-a îndemnat să predice nu a fost simțul solemn al responsabilității, ci Spurgeon a fost constrâns de ceva mai presus decât chemarea datoriei. El iubea proclamarea „gloriei lui Dumnezeu în fața lui Isus Hristos”. Hristos – El a fost „subiectul glorios și atotcuprinzător în lucrarea lui Spurgeon și acest Nume a transformat munca sa de la amvon într-o „baie în apele Paradisului”.

Să ne aruncăm pentru o clipă privirea asupra uneia dintre predici, intitulată „Eternul Nume”, predicată la începutul lui 1855, când avea 20 de ani. În cursul predicii, el descrie ce s-ar întâmpla cu lumea, dacă Numele lui Isus ar putea fi șters de pe pământ și neputând să-și stăpânească sentimentele, el a exclamat: „Nu doresc să fiu aici fără Domnul meu; și dacă Evanghelia nu este adevărată, L-aș binecuvânta pe Dumnezeu dacă m-ar distruge în această clipă pentru că nu aș mai vrea să trăiesc dacă Numele lui Isus Hristos ar putea fi distrus”. La sfârșitul predicii a făcut un efort extraordinar să-și recapete vocea, dar aproape că nu mai putea vorbi și ceea ce s-a putut auzi a fost doar o patetică perorație cu accente întrerupte – „Să piară numele meu, dar Numele lui Hristos să rămână în veci! Isus! Isus! Isus! Încoronați-L pe El ca Domn peste toate! Nu mă veți auzi spunând altceva. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care le spun în Exeter Hall. Isus! Isus! Isus! Încununați-L cu toții pe El ca Domn!” și apoi a căzut aproape leșinat în scaunul din spatele lui.

Există oare o dovadă mai puternică decât aceasta, care să arate prezența Duhului Sfânt în lucrarea unui om? Dacă există, poate că este acea conștientă, pe care nu o are decât predicatorul a propriei prezențe a lui Hristos alături de el, atunci când vorbește – „rareori este posibil pentru omul aflat de această parte a mormântului să fie mai aproape de ceruri” decât când se bucură de aceasta, scrie Spurgeon și au fost momente când a putut să mărturisească: „Am fost tot atât de conștient de prezența Domnului meu cu mine, pe cât sunt acum de sigur ca trăiesc. Isus a fost la fel de real pentru mine, lângă acest amvon, de parcă L-aș fi văzut cu propriii mei ochi”.

 

Numai Hristos

Nu putem să încheiem subiectul lucrării lui Spurgeon fără să dăm un exemplu al felului în care L-a predicat pe Hristos fiecărei categorii de ascultători – pe Hristos, ca singura nevoie a fiecărei inimi: „Păcătosule, nu uita că nu faptul că tu te ții de Hristos te mântuiește pe tine – ci Hristos; nu bucuria ta în Hristos te mântuiește – ci Hristos; nici chiar credința ta în Hristos nu te mântuiește, deși acesta este instrumentul – ci sângele și meritele lui Hristos; de aceea, nu te uita la speranța ta, ci la Hristos, sursa speranței tale; nu te uita la credința ta, ci la Hristos, autorul și împlinitorul credinței tale; și dacă faci aceasta, nici zece mii de diavoli nu te vor putea doborî… Există un lucru pe care noi toți îl lăsăm prea mult în umbră în piedicile noastre, deși cred că o facem neintenționat – și anume, marele adevăr că nu trebuie sa ne bazăm pe rugăciune, pe credință, pe faptele sau pe sentimentele noastre, ci pe Hristos și numai pe Hristos. S-ar putea să gândim că nu suntem într-o stare bună, că nu simțim destul, în loc să ne amintim că treaba noastră nu este persoana noastră, ci Hristos. Vă rog cu stăruință, priviți numai la Hristos, nu așteptați niciodată eliberarea de la voi înșivă, de la predicatori sau din nicio altă parte, decât de la Hristos; ațintiți-vă ochii numai la El; lasă ca moartea Lui, agonia Lui, suspinele Lui, suferințele Lui, meritele Lui, gloria Lui, mijlocirea Lui să fie proaspete în mintea ta; când te trezești dimineața caută-L pe El, când te adormi în pat noaptea, caută-L pe El”.

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/05/charles-h-spurgeon-o-slujire-bazata-pe-rugaciune-si-pe-puterea-duhului-sfant/

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: