1. Ostilitatea generală față de doctrinele harului
Spurgeon nu a avut nici cea mai mică îndoială că ceea ce a stârnit o puternică împotrivire față de lucrarea sa a fost accentul pe care el l-a pus pe împrospătarea vechii doctrine: „Ni se strigă în batjocură că suntem hipercalviniști, suntem considerați pleava omenirii; rareori un pastor ne vorbește de bine pentru că avem concepții temeinice despre suveranitatea divină a lui Dumnezeu, alegerea sa divină și dragostea specială față de poporul Său”.
Spurgeon nu a fost surprins de ostilitatea manifestată împotriva proclamării doctrinelor harului: „Fraților, în inimile tuturor există această dușmănie naturală împotriva lui Dumnezeu și a suveranității harului Său” […] „Am cunoscut oameni care și-au mușcat buzele și au scrâșnit din dinți de furie când am predicat despre suveranitatea lui Dumnezeu… Teologii de astăzi acceptă un Dumnezeu, dar El nu trebuie să fie împărat: adică, ei aleg un dumnezeu care nu este Dumnezeu, ci mai degrabă slujitorul, decât stăpânul oamenilor”.
„Faptul că mântuirea și convertirea sunt de la Dumnezeu este un adevăr umilitor. Oamenilor nu le place adevărul acesta datorită caracterului său umilitor. «Nu-mi place», vei zice, «să mi se spună că Dumnezeu trebuie să mă mântuiască dacă este să fiu mântuit și că sunt în mâinile Lui ca și lutul în mâinile olarului». M-am gândit că n-are să-ți placă; cine oare s-a gândit oare că-ți va plăcea.”
2. De ce arminianismul este mult mai popular?
Spurgeon a considerat că arminianismul este popular deoarece el a slujit la aducerea Evangheliei mai aproape de gândirea omului firesc; arminianismul a adus doctrina Scripturii mai aproape de spiritul lumii. Concepția comună a creștinismului a fost acceptată de oameni pur și simplu pentru că ea nu a fost învățătura lui Hristos: „Dacă religia lui Hristos ne-ar fi învățat că omul este o ființă nobilă, numai puțin căzută; dacă religia lui Hristos ne-ar fi învățat că Hristos a șters cu sângele Său păcatul fiecărui om și că fiecare om ar putea fi mântuit prin propria sa voință liberă, fără harul divin – ar fi într-adevăr o religie foarte acceptabilă pentru masa de oameni”. Remarca usturătoare din comentariul lui Spurgeon a fost ocazionată de faptul că aceasta a fost exact ceea ce a predicat protestantismul superficial drept credință creștină!
3. Diferența dintre calvinism și arminianism
În mod evident, Spurgeon a considerat că diferența dintre calvinism și arminianism este ceva concret și definibil și nu o simplă problemă de „echilibru” sau proporție a adevărului. Prin arminianism el nu a înțeles o „accentuare” a responsabilității umane, căci el a predicat responsabilitatea omului la fel de puternic ca oricare altul vreodată. Însă el s-a gândit și mai puțin la faptul că o poziție scripturală consecventă îmbrățișează ambele poziții; într-adevăr, îi era foarte greu să fie calm când dădea peste o asemenea confuzie: „Să nu credeți”, spune el, „că trebuie să aveți erori în doctrina voastră ca să fiți folositori. Sunt unii care predică în prima parte a piedicii calvinismul și încheie cu arminianismul, deoarece cred că aceasta îi va face mai eficienți. Nonsens! Asta-i tot. Dacă un om nu poate fi eficient cu adevărul, nu poate fi eficient cu o eroare. Există destule lucruri în doctrina pură a lui Dumnezeu pe care să le predicăm păcătoșilor, fără să introducem erezii.”
4. Erori arminiene
Eroarea arminianismului nu constă în faptul că susține doctrina biblică a responsabilității, ci că pune semnul egal între această doctrină și doctrina nebiblică a „liberei voințe” și predică cele două lucruri ca și când ar fi sinonime. Însă voința omului este exercitată întotdeauna în armonie cu natura omului și, de vreme ce natura omului se află în vrăjmășie cu Dumnezeu, tot așa este și voința lui. Omul fiind căzut, voința sa nu ponte fi neutră, sau „liberă” să acționeze contrar naturii lui. „Libera voință a dus multe suflete în iad, dar până acum nu a dus încă niciun suflet în cer”.
Incapacitatea spirituală a omului se datorează numai păcatului său și de aceea nu reduce în niciun fel responsabilitatea lui. Faptul că omul trebuie să fie capabil să creadă și să se pocăiască pentru a fi responsabil pentru necredința și nepocăința sa este o concepție filozofică ce nu se găsește nicăieri în Scriptură. De fapt, ea este direct contrară Scripturii deoarece, dacă responsabilitatea s-ar măsura prin capacitate, s-ar ajunge la următoarea situație: cu cât omul devine mai păcătos, cu atât este mai puțin responsabil!
Când vorbesc despre acțiunea liberă a omului – care este esențială pentru responsabilitatea morală – Spurgeon și teologii reformați se referă ocazional la voința omului ca fiind „liberă”, adică, liberă de orice obligație exterioară față de păcat; în acest sens, omul are o voință liberă (care este evident diferită li termenul pe care îl folosesc arminienii) și ne face să fim într-o teribilă poziție de responsabilitate personală pentru acțiunile noastre. În predica din Faptele Apostolilor 13:46,48, Spurgeon spune: „Voi ați ales păcatul; voi ați ales să rămâneți necurățați de păcat; voi ați ales să rămâneți sub mânia lui Dumnezeu… Acesta va fi un lucru înspăimântător… Va fi iad pentru omul a cărui proprie alegere voluntară va fi confirmată și imposibil de schimbat. O, domnilor, mi-e teamă mai mult ca orice că o veșnicie întreagă veți fi lăsați în voia propriei voastre voințe libere!”. Adevăratul calvinism nu a minimalizat niciodată acest lucru, și anume că omul a fost creat ca o ființă personală, liberă și responsabilă pentru faptele sale. Doctrina neputinței omului (a decăderii totale) nu presupune că omul a încetat să fie un agent moral liber. El este liber fiindcă își determină propriile acțiuni. Orice om are conștiința obligației morale și ori de câte ori păcătuiește, acționează liber împotriva convingerilor conștiinței sale sau a normelor legii morale.
5. Arminianismul și mântuirea
Spurgeon nu a atacat arminianismul pentru că a crezut că erorile acestuia ar însemna că persoana care le susține nu poate să fie un creștin: el nu a crezut așa ceva. Într-adevăr, el a susținut că un om poate să fie un arminian evanghelic, ca John Wesley sau John Fletcher din Medeley și să trăiască „mult deasupra nivelului mediu al creștinilor obișnuiți’”.
El a știut că un om poate să dorească să fie ales și „să fie tot atât de mândru ca Lucifer”, pe când alți creștini, care nu văd aceste adevăruri, pot trăi o viață umilă și eficientă: „Departe de mine chiar și gândul că între zidurile Sionului nu vor exista decât creștini calviniști sau că niciunul din cei care nu adoptă concepțiile noastre nu va fi mântuit”.
(Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995)
