S-a spus în mod frecvent despre calvinism că nu are niciun mesaj evanghelic când se ajunge la predicarea crucii – pentru că el nu poate să afirme că Hristos a murit pentru păcatele tuturor oamenilor, de pretutindeni. Dar ispășirea se află în centrul tuturor predicilor lui Spurgeon și, departe de a crede că pentru evanghelizare este necesară o ispășire universală, el a susținut că, dacă poziția arminiană ar fi adevărată, el nu ar avea o răscumpărare reală pe care să o poată predica, deoarece aceasta ar transforma mesajul Evangheliei în confuzie. El a crezut că, odată ce predicatorii încetează să pună crucea în contextul planului de mântuire și odată ce sângele care a fost vărsat nu este considerat ca „sângele legământului celui veșnic”, se pune sub semnul întrebării nu numai amploarea ispășirii, ci însăși natura ei.
Pe de altă parte, dacă noi susținem, împreună cu Scriptura, despre Calvar, că este împlinirea marelui plan al harului, în care Fiul lui Dumnezeu a devenit reprezentantul și capul celor care au fost iubiți de Tatăl încă înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4), atunci sunt stabilite imediat atât natura, cât și amploarea ispășirii. Faptul că moartea Sa a fost, în natura ei, înlocuitoare (Hristos purtând pedeapsa păcatelor altora) și că a fost suferită de dragul celor față de care El a fost legat cu un legământ veșnic, sunt două adevăruri care se leagă în mod esențial.
Arminianismul evanghelic predică o jertfă de ispășire înlocuitoare și se agață, de asemenea, de răscumpărarea universală, dar, deoarece știe că această universalitate nu asigură mântuirea universală, el trebuie să reducă în mod necesar realitatea substituirii și o reprezintă ca pe un lucru mai nedefinit și impersonal – o substituire care, de fapt, nu răscumpără efectiv, dar care face posibilă răscumpărarea tuturor oamenilor. Conform arminianismului, jertfa de ispășire nu are nicio legătură deosebită cu vreo persoană individuală și face ca mântuirea omului să nu fie sigură.
Din exact același motiv această învățătură are, de asemenea, o tendință inevitabilă să subestimeze înțelesul jertfei de ispășire și să pună în umbră faptul că justificarea (îndreptățirea) păcătoșilor vine doar pe baza lucrării lui Hristos. Nu credința este cea care face ca jertfa de ispășire să fie eficientă pentru noi, ci jertfa de ispășire a asigurat justificarea și îndreptățirea păcătoșilor și chiar și credința, prin care dobândim aceste binecuvântări, este un dar care este dat și plătit de Hristos.
Deci, în vreme ce arminianismul nu neagă natura jertfei de ispășire ca fiind înlocuitoare, există întotdeauna pericolul ca el să facă acest lucru și acesta este unul din motivele pentru care, în mai multe perioade ale istoriei, arminianismul a dus la un modernism care neagă în întregime substituirea și jertfa de ispășire.
Charles Hodge, comentând asupra învățăturii din Romani 3:21-31, spune: „Temeiul justificării nu este meritul nostru, nici credința noastră, nici ascultarea de Evanghelie, nici lucrarea lui Hristos în noi, ci lucrarea Lui pentru noi, adică, ascultarea Lui până la moarte. Din punct de vedere istoric, arminianismul a periclitat în mod repetat doctrina justificării și exact acesta a fost pericolul pe care l-au văzut Calvin și alți reformatori, când au declarat că este imposibil un acord cu privire la justificare (îndreptățire) până când nu înțelegem doctrina în contextul scopului măreț al lui Dumnezeu de a-i salva pe cei aleși: ‘Până când aceste probleme nu sunt rezolvate, chiar dacă am repeta la nesfârșit ca niște papagali că suntem îndreptățiți prin credință, nu vom susține niciodată adevărata doctrină a justificării. Nu este absolut deloc mai bine să fii ademenit pe ascuns de la singura temelie a mântuirii, decât să fii îndepărtat de ea pe față’”.
În 1858, predicând pe tema „Răscumpărarea particulară”, Spurgeon a spus: „Doctrina răscumpărării este una din cele mai importante doctrine ale sistemului credinței. O greșeală în acest punct va duce inevitabil la o greșeală în întregul sistem al credinței noastre.” După mai bine de 20 de ani, el a mai păstrat încă această convingere: „Harul lui Dumnezeu nu poate fi anulat și Isus Hristos nu a murit în zadar. Cred că aceste două principii se află la baza tuturor doctrinelor sănătoase. La urma urmelor, harul lui Dumnezeu nu poate fi anulat. Scopul Său etern se va împlini, sacrificiul și pecetea Sa vor fi reale; cei aleși prin har vor fi duși în glorie.”
„Arminianul susține că, atunci când a murit, Hristos nu a murit cu intenția să mântuiască vreo persoană anume; și ei învață că moartea lui Hristos nu asigură, în sine, în mod absolut, mântuirea oricărui om în viață… ei sunt obligați să susțină că, dacă voința omului nu va ceda și el nu se va preda în mod voluntar harului, atunci jertfa lui Hristos va fi inutilă… Noi spunem că Hristos a murit în așa fel, încât a asigurat în mod infailibil mântuirea unei mulțimi pe care nimeni nu o poate număra, care, prin moartea lui Hristos, nu numai că pot fi mântuiți, ci sunt mântuiți, trebuie să fie mântuiți și nu pot, prin nici un fel, să scape să nu fie mântuiți.”
Pentru Spurgeon, greșeala de a crede că Hristos a murit în mod egal pentru toți oamenii a dus la o îndepărtare și mai mare de Biblie, inducându-i în eroare pe ascultătorii Evangheliei cu privire la natura credinței mântuitoare:
„M-am gândit uneori, ascultând predici ale unor frați, care spuneau într-una «Credeți, credeți, credeți», că mi-ar plăcea să știu ce trebuie să credem ca să fim mântuiți. Mă tem că există o mare lipsă de claritate și maturitate în această problemă. Am auzit deseori afirmându-se că, dacă crezi că Isus Hristos a murit pentru tine, vei fi mântuit. Dragul meu ascultător, nu te lăsa înșelat de o astfel de idee. Tu poți să crezi că Isus Hristos a murit pentru tine și poți să crezi ce nu-i adevărat; poți să crezi ceva ce nu-ți va aduce niciun fel de bine. Aceasta nu este credința care mântuiește. Omul care are credință mântuitoare ajunge după aceea la convingerea că Hristos a murit pentru el, dar nu aceasta este esența credinței mântuitoare. Nu-ți băga acest lucru în cap, căci altfel te va ruina. Să nu spui: «Cred că Isus Hristos a murit pentru mine» și pentru acest lucru să simți că ești mântuit. Mă rog să-ți amintești că credința adevărată, care mântuiește sufletul, arc ca element principal încrederea – încrederea și odihna absolută a întregului suflet – că Domnul Isus Hristos mă va mântui, indiferent dacă a murit sau nu în particular sau în special să mă mântuiască sau să nu mă mântuiască și sunt mântuit bazându-mă, așa cum sunt, în întregime și numai pe El. După aceea ajung să pricep că am un interes special față de sângele Mântuitorului; dar dacă cred că am înțeles aceasta înainte să fi crezut în Hristos, atunci am inversat ordinea biblică a lucrurilor și am luat drept rod al credinței mele ceea ce se obține doar prin drepturi de către omul care se încrede absolut în Hristos și numai în Hristos, pentru a fi mântuit.”
(Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995)
