R.C. Sproul, în cartea sa Doctrinele harului, esenţa teologiei reformate (tradusă şi publicată în 2002 de Editura Multimedia, Arad), prezintă, într-o manieră clară și concisă, aspectele care apropie, dar și cele care deosebesc teologia reformată de învățătura altor confesiuni creștine. Inițial, Sproul subliniază caracterul sistematic și teocentric, analizând apoi dimensiunea istorică și evanghelică a teologiei reformatorilor. Iată ce spune el în debutul celui de-al doilea capitol al lucrării menționate mai sus:
Teologia reformată este sistematică. Teologia sistematică este numită astfel, deoarece tratează doctrinele într-un mod unitar și coerent. Scopul teologiei sistematice nu este să impună Bibliei un sistem derivat dintr-o anumită filozofie exterioară ei, ci, mai degrabă, să descopere legătura dintre învățăturile Scripturii. De-a lungul istoriei ei teologia sistematică a susținut că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și, în consecință, nu conține conflicte interne sau confuzie. Deși există multe teme, prezentate de mulți autori umani, pe o perioadă lungă de timp, mesajul ei a fost considerat ca venind de la Dumnezeu și, ca urmare, coerent și consecvent. Ideea coerenței și unității Cuvântului lui Dumnezeu nu este nicidecum produsul unei minți mici, limitate, ci este realitatea născută în mintea lui Dumnezeu, care este nelimitată.
În biserica modernă lucrurile susținute în trecut nu sunt totdeauna acceptate. Mulți au respins ideea inspirației divine a Scripturii și, împreună cu ea, caracterul unitar al revelației. Când cineva privește Biblia ca pe un document exclusiv omenesc, se confruntă cu problema armonizării învățăturilor numeroșilor ei autori. Din acest punct de vedere, teologia sistematică reprezintă, de obicei, încercarea de a explica Biblia sub influența unui sistem exterior ei. Alții renunță la a căuta orice tip de sistem și îmbrățișează o teologie care pornește de la ideea relativismului și a pluralismului. Ei caută contradicții între autorii biblici și văd Biblia ca pe o colecție de teologii aflate în conflict.
Pe de altă parte, teologia reformată clasică privește Biblia ca pe Cuvântul lui Dumnezeu. Deși recunoaște faptul că Biblia a fost scrisă de diverși autori în diverse perioade, inspirația divină a întregului poartă cu ea unitatea și coerența Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, efortul teologiei sistematice reformate este acela de a descoperi și a defini un sistem de doctrine prezentate în interiorul Sfintei Scripturi.
Deoarece teologia este sistematică, fiecare doctrină influențează cumva toate celelalte doctrine. De exemplu, de modul în care înțelegem persoana lui Hristos depinde modul în care înțelegem lucrarea lui de răscumpărare. Dacă-L considerăm pe Isus doar un mare învățător uman, suntem înclinați să privim lucrarea lui ca fiind în principal una de influență și instrucție morală. Dacă îl privim ca pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu, aceasta va da alte coordonate înțelegerii noastre privitoare la misiunea lui pe pământ. Invers, înțelegerea pe care o avem asupra lucrării lui Hristos va influența înțelegerea pe care oavem despre persoana lui.
Probabil că nu există nicio doctrină care să le influențeze pe celelalte atât de mult ca cea despre Dumnezeu. De modul cum înțelegem natura și caracterul lui Dumnezeu depinde modul în care înțelegem natura omului, care poartă chipul lui; natura lui Hristos, care lucrează pentru Tatăl; natura mântuirii care este lucrarea lui Dumnezeu; natura eticii, ale cărei norme sunt bazate pe caracterul lui Dumnezeu și celelalte numeroase considerații teologice, toate bazate pe înțelegerea pe care o avem despre Dumnezeu.
Teologia reformată nu este antropocentrică, ci mai presus de orice și înainte de toate, teocentrică. Adică, nu este centrată în om, ci în Dumnezeu. Această centrare în Dumnezeu nu coboară nicidecum valoarea ființei umane. Dimpotrivă, ea este cea care stabilește această valoare. Teologia reformată a fost adesea acuzată că îl umilește om din pricina accentuării păcatului și corupției sale profunde. Însă, de fapt, teologia reformată are cea mai înaltă părere posibilă despre om. Din pricină că avem o perspectivă atât de înaltă despre Dumnezeu, ținem foarte mult la ființa creată după chipul său. Teologia reformată ia păcatul în serios, deoarece îl ia pe Dumnezeu în serios și pentru că ia omul în serios. Păcatul îl ofensează pe Dumnezeu și îl distruge pe om. Ambele aspecte reprezintă probleme foarte grave.
Teologia reformată are o părere înaltă despre valoarea și demnitatea ființei umane. Din acest punct de vedere se deosebește radical de toate formele de umanism, deoarece acesta atribuieomului o valoare intrinsecă, în în timp ce teologia reformată vede demnitatea omului ca fiind unaextrinsecă. Cu alte cuvinte, demnitatea omului nu este inerentă. Nu există în și prin ea însăși. Demnitatea omuluiesteuna derivată, dependentă și primită. În noi înșine nu suntem decât țărână. Dar Dumnezeu ne-a oferit o valoareremarcabilă, nouă care suntem creaturi făcute după chipul Său. El este sursa vieții și a însăși ființei noastre. Ne–a îmbrăcat cu o haină a valorii și importanței.
Uneori se ivește o dispută legată de scopul planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. Întrebarea care se ridică este: Scopul planului de răscumpărare este manifestarea slavei lui Dumnezeu sau este o demonstrare a valorii omenirii căzute? Este acest scop centrat în Dumnezeu sau în om? Dacă ar trebui să alegem una dintre aceste variante, am fi obligați să alegem slava lui Dumnezeu. Vestea bună este că nu trebuie să facem o alegere în acest caz. În planul de răscumpărare al lui Dumnezeu putem vedea atât grija lui pentru binele creaturii sale, cât și scopul de a-și demonstra slava. Slava lui Dumnezeu este manifestată în și prin lucrarea sa de răscumpărare. Ea se poate vedea până și în pedepsirea celor păcătoși. Dumnezeu își prezintă cu maiestuozitate atât harul inefabil, cât și judecata dreaptă. Până și judecata lui Dumnezeu subliniază valoarea omului, pedepsind răul care alterează ființa umană.
Deși teologia reformată nu conține mari diferențe în ceea ce privește doctrina despre Dumnezeu, față de alte confesiuni creștine, tocmai această doctrină despre Dumnezeu este aspectul distinctiv al teologiei reformate. Cum poate fi adevărată această afirmație? Deși doctrina reformată despre Dumnezeu nu este radical diferită de cea a altor confesiuni creștine, modul în care această doctrină funcționează în teologia reformată este unic. Teologia reformată aplică doctrina despre Dumnezeu tuturor celorlalte doctrine, făcând din ea factorul major al întregii teologii.
Nu am întâlnit nicio confesiune creștină care să nu susțină suveranitatea lui Dumnezeu. Suveranitatea este un atribut divin, susținut aproape în întregime de toate ramurile creștinismului istoric. Adesea însă, când aplicăm doctrina suveranității altor domenii ale teologiei, aceasta este diminuată sau chiar anihilată în întregime. Am auzit adesea spunându-se „Suveranitatea lui Dumnezeu este limitată de libertatea omului”. În această afirmație, suveranitatea lui Dumnezeu nu este absolută. Ea are o limită, iar aceasta este libertatea umană.
Și teologia reformată susține că omul a primit din partea Creatorului o mare libertate. Dar această libertate nu este absolută, iar omul nu este autonom. Libertatea noastră este totdeauna și oriunde limitată de suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este liber și noi suntem liberi. Dar Dumnezeu este mai liber decât noi. Când libertatea noastră se ciocnește de suveranitatea lui Dumnezeu, libertatea trebuie să cedeze. A spune că suveranitatea lui Dumnezeu este limitată de libertatea omului înseamnă a-I face pe om suveran. Afirmația că suveranitatea lui Dumnezeu este limitată de libertatea omului poate însemna și faptul că Dumnezeu nu încalcă libertatea umană. Aceasta însă, este o altă problemă. Dacă Dumnezeu nu încalcă libertatea omului nu o face din pricină că suveranitatea lui este limitată, ci pentru că suveranitatea Lui decide astfel. El are capacitatea și autoritatea să o facă, dacă dorește. Dacă există vreo limită, ea nu este impusă de om lui Dumnezeu, ci de Dumnezeu Sieși.
În teologia reformată, dacă Dumnezeu nu este suveran pesteîntreaga creație, El nu este suveran deloc. Termenulsuveranitate devine prea ușor o himeră. Dacă Dumnezeu nu este suveran, atunci el nu este Dumnezeu. Suveranitatea este o caracteristică intrinsecă a lui Dumnezeu. Modul în care înțelegem suveranitatea divină are implicații profunde asupra modului în care înțelegem doctrine precum grija divină, alegerea, justificarea și o mulțime de alte doctrine. La fel se poate spune și despre alte atribute ale lui Dumnezeu, precum sfințenia, omnisciența și imuabilitatea, pentru a numi doar câteva.
