(2.) În capitolul 13 din întâia Epistolă către Corinteni, apostolul [Pavel] vorbește despre dragostea divină ca esență a trăirii creștine. În acel capitol, apostolul face o comparație între darurile spirituale și harul Duhului Sfânt. În capitolul anterior (12), apostolul descrie darurile Duhului, precum darul înțelepciunii, darul cunoștinței, darul credinței, darul tămăduirii sau facerii de minuni, proorocia, deosebirea duhurilor, vorbirea în limbi etc. În ultimul verset din acest capitol, el îi îndeamnă pe corinteni să „umble după darurile cele mai bune”, adăugând că „vă voi arăta o cale nespus mai bună”. Astfel, [Pavel] își continuă discursul asupra harului mântuitor al Duhului, cunoscut sub numele de agape (dragoste), și compară acest har mântuitor din inimă cu acele daruri. Acum este limpede că respectiva comparație este între darurile Duhului – comune atât sfinților, cât și păcătoșilor – și acel har mântuitor care îi deosebește pe adevărații sfinți; de aceea, dragostea (sau iubirea) de aici este înțeleasă de către teologi ca fiind același lucru cu harul sincer din inimă.
Nu există niciun motiv să credem că, aici, prin dragoste sau iubire, apostolul se referă doar la dragostea față de oameni, ci la acel principiu al dragostei divine care este în inimile sfinților în măsură deplină și care Îl are pe Dumnezeu în centru. Căci nu există niciun motiv să presupunem că, aici, apostolul nu a vorbit despre același lucru când a scris despre dragoste ca în capitolul 8 al aceleiași epistole, unde el compară aceleași lucruri, cunoașterea și dragostea, așa cum face și aici. Dar acolo el explică faptul că prin dragoste se referă la dragostea pentru Dumnezeu [versetele 1-3]: „În ce privește lucrurile jertfite idolilor, știm că toți avem cunoștință. Dar cunoștința îngâmfă pe când dragostea zidește. Dacă crede cineva că știe ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.”
Este clar că aici (în capitolul 13) se vorbește despre dragoste sau iubire ca fiind esența trăirii creștine, singurul lucru care abundă într-o sinceritate îngăduitoare. Căci apostolul o prezintă ca lucrul cel mai minunat, cel mai necesar și mai esențial dintre toate, fără de care aspectul cel mai grandios, cel mai renumit și cel mai atrăgător al religiei creștine ar fi un nimic, fără de care „dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” și fără de care, chiar dacă „aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.” De aceea, nu putem să înțelegem cuvintele apostolului într-un alt mod decât că dragostea reprezintă esența tuturor lucrurilor și că el se referă la același lucru când folosește cuvinte ca dragoste și dragoste îngăduitoare. Dacă un om face toate aceste lucruri despre care se amintește aici, proorocește atât de minunat, are atât de multă cunoaștere, o așa credință, vorbește atât de extraordinar, face atât de multe fapte ieșite din comun și reușește în realizarea atât de multor lucruri mari – cum ar fi împărțirea averii sale săracilor și dăruirea trupului să fie ars –, ce altceva se dorește [de la el] decât un singur lucru? Chintesența religiei, singurul lucru în care se regăsesc sinceritatea, spiritualitatea și caracterul divin al trăirii creștine este DRAGOSTEA, ne învață apostolul.
În continuare, apostolul [Pavel] schimbă direcția pentru a ne arăta cum tot ceea ce este bun se află cuprins, în mod fundamental, în acest principiu excelent. El continuă să demonstreze că toate dispozițiile și practicile excelente și bune, îndreptate atât înspre Dumnezeu, cât și înspre oameni, sunt, de fapt, conținute și izvorăsc, în esență, din acest principiu unic: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește… suferă totul”. Cuvintele acestui ultim verset, în mod special, se referă la datoria față de Dumnezeu, așa cum cel de dinainte are legătură cu datoria față de oameni, precum voi arăta mai detaliat în cele ce urmează.
(Aici trebuie notat, printre altele, că referindu-se la dragostea care „crede totul, nădăjduiește totul”, apostolul acordă, fără îndoială, aceeași atenție credinței și nădejdii care sunt menționate și comparate cu dragostea în alte părți ale capitolului [deoarece cred că aceasta ar putea fi explicată destul de clar, dacă am insista suficient pe o astfel de temă]. Și [dragostea] nu crede și nu nădăjduiește în aproapele nostru, despre care apostolul a vorbit mai înainte, în ultimele cuvinte din versetul 5 și a rezumat clar toate părțile dragostei față de aproapele nostru în versetul 6. În acest verset, apostolul continuă să menționeze alte practici sau roade de altă natură ale dragostei – răbdare în suferință, credință, nădejde și perseverență.)
Astfel, apostolul descrie dragostea nu doar ca pe cel mai minunat aspect al trăirii creștine, chintesența, viața și sufletul religiei, ci și ca pe acel lucru care cuprinde toate virtuțile și practicile sfinte. Deoarece dragostea este chintesența și sufletul harului, la care se reduce în mod esențial caracterul divin și sfințenia tuturor acelor lucruri care aparțin dragostei, de aceea, atunci când creștinii ajung la starea de glorificare, natura divină din ei trebuie să fie în cea mai mare înflăcărare și curăție, fiind eliberată de toate influențele, dezvelită de acele accesorii și vestimentații pe care le are în starea de față. Atunci [când dragostea] își va pierde multe dintre denumirile sale, în special modul de manifestare și practicile ajustate la circumstanțele imperfecte ale stării de față, ea va fi ceea ce va rămâne. Toate celelalte nume vor fi încorporate sub denumirea de dragoste sau iubire, după cum observă apostolul în acest capitol (1 Corinteni 13), în versetele 8-10: „Dragostea nu va pieri niciodată… dar, când va veni ce este desăvârșit, acest «în parte» se va sfârși.” De aceea, atunci când apostolul vorbește, în ultimul verset, despre dragoste ca fiind cel mai mare har, trebuie să înțelegem că are în vedere același sens la care s-a gândit și Hristos atunci când amintește despre legea de a-L iubi pe Dumnezeu ca cea mai mare poruncă. Dintre toate harurile, aceasta este sursa și suma tuturor, deoarece această poruncă este considerată esența tuturor poruncilor, menționând acea datorie care este temeiul tuturor celorlalte datorii.
Dragostea este chintesența și sufletul tuturor datoriilor și lucrurilor bune din inimă, despre care apostolul spune că reprezintă „sfârșitul poruncii”, căci, fără îndoială, acest sfârșit al poruncii este să promoveze aspectul cel mai important în trăirea creștină și în umblarea în sfințenie.
3. Rațiunea depune mărturie pentru același lucru.
(1.) Rațiunea arată că dragostea divină este atât de esențială în trăirea creștină, încât toată religia este doar ipocrizie și „umbră deșartă” fără ea. Este religia altceva decât practicarea și exprimarea dragostei față de Ființa Divină? Cu siguranță că dacă nu este dragoste față de Dumnezeu, nu este nici considerație sinceră pentru El; toate prefăcătoriile și parada respectului față de El, vizibilă prin cuvinte sau prin fapte, nu reprezintă decât ipocrizie, ceva fără valoare în ochii Celui care vede inima. Cât de limpede trebuie să fie faptul că fără dragoste nu poate exista respect adevărat, nu poate fi laudă și închinare sincere! Și cum poate ascultarea să fie din inimă, dacă ea nu constituie o mărturie a respectului față de Dumnezeu? Teama de Dumnezeu, atunci când este lipsită de dragoste, nu pare deloc diferită de frica dracilor. Tot acel respect și ascultare exterioară, toată acea renunțare, acea pocăință, acea mâhnire pricinuită de păcat, acea formă de religie, acea consacrare exterioară îndeplinită doar dintr-o teamă lipsită de dragoste, toate sunt, practic, doar o minciună, așa cum se spune în Psalmul 66:3 – „Cât de înfricoșate sunt lucrările Tale! Din pricina mărimii puterii Tale, vrăjmașii Tăi Te lingușesc”. În original, se spune, de fapt, „dușmanii Tăi mint înaintea Ta”, adică Îi aduc lui Dumnezeu o ascultare mincinoasă și un respect fals, rămânându-I dușmani în inimile lor. Nu există cineva mai vrednic de iad decât acela care face multe dintre lucrurile care se cuvin unei trăiri creștine, dar care nu are dragoste față de Dumnezeu; asemenea oameni acționează astfel mai ales în circumstanțe favorabile, fiind motivați de speranța de câștig și având inima plină de gândurile celui rău la fel de mult ca acesta însuși. Diavolul a fost cel puțin o dată religios din cauza fricii de tortură: Luca 8:28 – „Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuțit, a căzut jos înaintea Lui și a zis cu glas tare: «Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui»”. Aici avem de-a face cu o închinare exterioară. Diavolul este religios; se roagă în postură smerită; cade înaintea lui Hristos, el se prosternă la pământ; se roagă stăruitor, strigă cu voce tare; el folosește expresii smerite („Te rog nu mă chinui”) și face uz de exprimări respectoase, venerabile și adoratoare – „Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt”. Nimic nu este mai de dorit decât DRAGOSTEA.
Și în ceea ce privește datoriile față de oameni, niciun serviciu bun nu ar fi acceptat de cineva, dacă acesta ar vedea inima semenului său și ar știi că fapta respectivă nu a fost făcută din inimă. Dacă un copil face ceva bun față de tatăl său, fie dintr-o teamă puternică, fie din speranța că va avea o parte de moștenire mai mare când tatăl său va muri, fie din altă considerație asemănătoare, și nu dintr-un respect din inimă față de tatăl său; dacă inima fiului ar fi văzută de tatăl său și ar ști imediat că nu a existat un respect real față de el, ar fi cinstirea și ascultarea exterioară a copilului acceptabile în ochii tatălui său? De asemenea, dacă o soție se poartă foarte frumos față de soțul său, dar nicidecum din dragoste pentru el, ci din alte motive care pot fi remarcate și cunoscute în mod evident de soțul său, s-ar bucura el de respectul exterior al soției mai mult decât de o statuetă din lemn care ar fi fost concepută să facă mișcări respectuoase în prezența sa?
Pentru ca datoriile față de oameni să fie acceptate de Dumnezeu ca parte a trăirii creștine și ca slujire a Ființei Divine, ele ar trebui să fie făcute nu doar cu o inimă iubitoare față de oameni, ci aceea dragoste trebuie să curgă din respectul față de El.
traducere: Iulia Toma
