(2.) Rațiunea demonstrează că toate înclinațiile și datoriile bune sunt în întregime cuprinse și vor izvorî din dragostea divină. Dragostea față de Dumnezeu și față de oameni implică tot respectul și considerația corespunzătoare pentru Dumnezeu și pentru oameni. Toate faptele și expresiile adecvate de considerație și, implicit, toate datoriile față de ambele părți vor izvorî din dragoste. A-i prețui pe Dumnezeu și pe oameni în inima noastră așa cum se cuvine și a avea ca natură a inimii această considerație este unul și același lucru. De aceea, un respect și o dragoste adecvate includ toate virtuțiile inimii, iar cel ce arată o considerație corespunzătoare față de Dumnezeu și față de oameni, în trăirea lui, împlinește toate acele aspecte practice, care nu reprezintă altceva decât datoria sa. Apostolul spune în Romani 13:10 – „Dragostea nu face rău aproapelui”. Este clar din raționamentul folosit în acest verset că apostolul Pavel intenționează să spună mai mult decât exprimă în cuvinte, și anume că dragostea nu face rău aproapelui, ci bine; astfel, prin analogie, dragostea față de Dumnezeu nu face niciun rău, ci doar ceea ce reprezintă datoria noastră față de Dumnezeu.
Dragostea unui creștin față de Dumnezeu și dragostea unui creștin față de oameni nu sunt, propriu-zis, două legi distincte în inimă. Cele două sunt în mod cert una și aceeași, constituind un același principiu ce izvorăște către diferite persoane, în conformitate cu ordinea existenței lor. Dumnezeu este prima cauză a tuturor lucrurilor, izvorul și sursa tuturor bunurilor; oamenii își au obârșia în El, având ceva din imaginea Sa, fiind obiecte ale milei Sale. Astfel, primul și supremul obiect al dragostei divine este Însuși Dumnezeu, iar oamenii sunt iubiți fie ca și copii ai lui Dumnezeu, fie ca și creaturi ale Sale – făcute după chipul și asemănarea Sa, obiecte ale milei Sale –, fie înrudiți într-o anumită măsură cu Dumnezeu, fie părtași frumuseții Sale sau, cel puțin, capabili de fericire.
Dragostea față de Dumnezeu și dragostea unui creștin față de semeni au, astfel, o singură rădăcină și fundație – legea din inimă, fapt ce este confirmat de câteva pasaje din prima Epistolă a lui Ioan, capitolul 3:16-17 – „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați. Dar cine are bogățiile lumii acesteia… cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”. Capitolul 4:20-21 – „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe fratele său.” Capitolul 5:1-2 – „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; și oricine iubește pe Cel ce L-a născut iubește și pe cel născut din El. Cunoaștem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui.”
De aceea, pentru a înțelege natura dragostei divine, condiția principală este să explicăm natura dragostei față de Dumnezeu. Căci aceasta poate fi numită, îndeosebi, dragoste divină și în aceasta constă, în mod radical, toată dragostea sau iubirea creștină, căci ea este izvorul pentru toate.
[Încercând] o definiție a dragostei divine, [trebuie să constatăm că] lucrurile de această natură nu pot fi corespunzător definite. Ele sunt, mai degrabă, simțite decât definite. Dragostea este un cuvânt la fel de clar în semnificația sa, și care sugerează în mod natural minții lucrul la care face referire, ca orice alt termen pe care îl putem descoperi sau folosi în locul său. Dar, totuși, poate exista un mare beneficiu în descrierile acestui principiu ceresc, deși toate aceste descrieri sunt imperfecte. Ele pot servi pentru a limita semnificația termenului și a distinge acest principiu de alte lucruri, dar și pentru a exclude falsurile sau, de asemenea, pentru a explica mai clar unele aspecte care se referă la natura sa.
Dragostea divină, deoarece Îl are pe Dumnezeu ca obiect al său, poate fi descrisă astfel: este ceea ce dă sufletului acea excelență supremă a naturii divine, îndreptând inima înspre Dumnezeu, Stăpânul cel bun.
Primul lucru în dragostea divină, și din care izvorăște tot ceea ce îi aparține, este un farmec al excelenței naturii divine, din care sufletul omului, în mod natural, nu deține nimic.
Primul efect pe care [dragostea divină] îl produce în suflet, cu ajutorul căruia [omul] este dus dincolo de ceea ce are sau poate avea prin natură, este provocarea de a savura sau de a gusta dulceața relației divine. Acesta este primul aspect fundamental în dragostea divină, prin acesta orice altceva ce aparține dragostei divine acționează în mod natural și necesar. Când sufletul este adus să guste excelența naturii divine, atunci, în mod natural, el își va îndrepta, cu siguranță, orice drum către Dumnezeu. Va căuta să fie cu El și să se bucure de El. Va avea bunăvoință față de Dumnezeu. Va fi bucuros că El este fericit. Hotărârea sa va fi ca El să fie glorificat și voia Lui să se facă în toate lucrurile. Astfel, primul efect al puterii lui Dumnezeu, [produs] în inimă prin REGENERARE, este de a da inimii un gust sau simț divin, să o provoace să savureze aroma frumuseții și dulceața excelenței supreme a naturii divine. Cu adevărat, acesta este întregul efect imediat al Puterii Divine [asupra sufletului], acesta este tot ceea ce Duhul lui Dumnezeu trebuie să facă pentru a avea toate efectele bune în suflet.
Dacă Dumnezeu, printr-un act imediat al Său, dă sufletului un gust al excelenței propriei Sale naturi, alte lucruri vor urma de la sine fără altă acțiune ulterioară a Puterii Divine decât ceea ce este necesar pentru a susține natura resurselor sufletului. Cel ce este adus o dată să vadă sau, mai degrabă, să guste farmecul nemărginit al Ființei Divine nu va avea nevoie de nimic mai mult ca să-l facă să tânjească după desfătarea în Dumnezeu, să se bucure de fericirea lui Dumnezeu, să-și dorească să glorifice și să facă voia acestei Ființe extraordinar de excelente. (În dragoste se disting, de obicei, dragostea de automulțumire și dragostea din mărinimie. Dintre acestea două, dragostea de automulțumire este prima, fiind temelia celeilalte, dacă, de exemplu, prin dragoste de automulțumire se înțelege o gustare a dulceții trăsăturilor celui iubit și o ființă împlinită și desfătată în excelența sa. În ordinea naturii, ea este înaintea mărinimiei, deoarece constituie temelia și raționamentul acesteia. O persoană trebuie să guste mai întâi acel ceva din care constă amabilitatea naturii, înainte ca să-și poată dori acel bine pentru ea, pe baza acelei frumuseți sau deoarece este demnă să primească acel bine. Într-adevăr, uneori dragostea de automulțumire se explică oarecum diferit, chiar pentru acea bucurie pe care sufletul o are în prezența și apropierea celui iubit, care este diferită de [starea în care] sufletul gustă frumusețea celui iubit, fiind un rod al ei, la fel cum este și mărinimia. Sufletul poate gusta dulceața și frumusețea unui obiect drag, fie că acel obiect este prezent sau absent, fie că este în posesia sa, fie că nu este în posesia sa. Aceasta este temelia dragostei din mărinimie sau dorința binelui pentru cei dragi. Și este temelia dragostei de afecțiune față de obiectul drag, atunci când acesta este absent. Şi este temelia bucuriei unei persoane atunci când acel obiect este prezent. Şi astfel este temelia oricărui alt lucru care aparține dragostei divine.) Și dacă acest lucru este veridic, atunci principalul motiv al dragostei adevărate față de Dumnezeu este excelența naturii Sale, și nu un beneficiu pe care noi l-am primit sau sperăm să-l primim prin bunătatea Sa față de noi. Nu este asemenea recunoștinței binevoitoare față de Dumnezeu pentru îndurările acordate nouă, deși acțiunile și roadele bunătății Sale față de noi pot fi, iar foarte adesea chiar sunt, ocazii și stârniri ale practicării dragostei adevărate față de Dumnezeu, așa cum trebuie să arăt în mod mai detaliat ceva mai târziu.
Dar dragostea sau afecțiunea față de Dumnezeu, care nu izvorăște din nimic altceva decât din beneficiile primite sau sperate de la Dumnezeu, nu este dragoste adevărată. [Dacă nu găsește] nici un fel de plăcere în excelența absolută a naturii divine, această afecțiune nu are nimic divin în ea. O astfel de recunoștință față de Dumnezeu nu presupune nimic mai mult decât prezența în suflet a acelei naturi umane cu care oricine se naște sau, cel puțin, a acelei naturi umane bine cultivate și îmbunătățite, o natură neviciată sau depravată mai mult decât este în mod natural. Este posibil ca oamenii fireşti [nenăscuți din nou], fără adăugarea vreunui alt principiu alături de ceea ce ei au în mod natural, să răspundă cu gratitudine la bunătatea remarcabilă a lui Dumnezeu față de ei, la fel cum răspund la unele acte de bunătate făcute de semenii lor. Principiul dragostei de sine constituie tot ceea ce este necesar ambelor părți. Dar dragostea divină este un principiu distinct de dragostea de sine și de tot ceea ce rezultă din aceasta. Într-adevăr, după ce un om vine să guste dulceața binelui suprem care este în natura lui Dumnezeu, dragostea de sine poate avea o oarecare contribuție în dorința de a te bucura de acest bine. Căci dragostea de sine va face ca, în mod necesar, un om să-și dorească să se bucure de ceea ce este plăcut pentru el. Dar perfecțiunile lui Dumnezeu trebuie mai întâi să stârnească poftă și să fie dulci pentru oameni, sau trebuie să fie gustate mai întâi, pentru a fi simțită dulceața din perfecțiunea lui Dumnezeu, înainte ca dragostea de sine să aibă vreo influență asupra lor care să-i facă să poftească plăcerea acelei dulceți. Și de aceea, acel gust divin (sau aromă a sufletului) în care constă, în principiu, dragostea divină este prioritar tuturor influențelor pe care dragostea de sine le poate avea în a ne îndrepta către Dumnezeu; astfel, trebuie să fie o lege total diferită de aceasta și independentă de ea.
traducere: Iulia Toma
