În ultimele decenii s-au încercat diverse apropieri între creștinismul apusean și ortodoxia răsăriteană. În special după căderea Cortinei de Fier, când misionarii și evangheliștii din spațiul occidental au luat contact cu realitățile și dogmele ortodoxe, s-au publicat diverse lucrări care explică, dintr-o perspectivă protestantă, teologia și practicile creștinismului tradițional din Răsărit.
Cartea lui Donald Fairbairn, Ortodoxia răsăriteană din perspectivă occidentală, Editura Multimedia Arad, 2005, se încadrează acestui curent de interes protestant față de ortodoxie. Autorul – profesor de teologie istorică la Erskine Theological Seminary, instituție de învățământ ce aparține Associate Reformed Presbyterian Church din S.U.A. – a slujit ca misionar, după 1991, în țările foste sovietice (Georgia, Ucraina).
O altă carte, Ortodoxie și evanghelism, a apărut, în 2009, la Editura Adoramus din Iași, avându-l ca editor pe Bradley Nassif, profesor de studii biblice și teologice la Universitatea North Park, Chicago, S.U.A. Lucrarea propune puncte de vedere distincte dinspre și despre ortodoxia răsăriteană; dintre aceste opinii le-am reținut pe cele aparținând lui Michael Horton (profesor de teologie și apologetică la Westminster Seminary California) și lui George Hancock-Ștefan (profesor de istoria bisericii la Palmer Theological Seminary).
Studiind cele trei perspective (două ale unor prezbiterieni americani – Fairbairn și Horton – și una aparținând unui baptist român – Hancock-Ștefan) se pot menționa următoarele aspecte în care ortodoxia și protestantismul nu se întâlnesc:
Tradiția și Sfânta Scriptură
Protestantismul și Biserica Ortodoxă pleacă de la metode teologice diferite, iar acest lucru devine vizibil în orice dezbatere. Pentru evanghelici, ortodoxia nu reușește să explice modul în care Scriptura justifică normele extracanonice și modul în care o asemenea practică înlătură dificultățile varietății interpretative.
Tradiția ortodoxă nu este nici o entitate purtătoare de autoritate, nici un răspuns uman la o scriere autoritară. Mai degrabă, tradiția este curentul harului în care toată Biserica este purtată de Duhul Sfânt; tradiția este viața pe care o posedă Biserica în Hristos. Niciuna dintre manifestările exterioare ale vieții Bisericii nu posedă o autoritate de natură juridică asupra altor manifestări, și aceasta pentru că nu există vreo lipsă de armonie între ele și astfel nu este necesar arbitrajul între diferitele „autorități”. Scriptura, scrierile Sfinților Părinți și sinoadele, liturghia și reprezentările vizuale ale vieții, cum sunt icoanele și arhitectura bisericească, sunt toate mijloace prin care este exprimată tradiția Bisericii.
Conform teologiei reformate, Scriptura judecă biserica și nu invers. Hristos a judecat „tradiția bătrânilor”, deoarece aceasta contrazicea în mod evident învățătura Scripturii (Matei 15:2,6). Pavel aduce o mustrare similară în Coloseni 2:8.
Căderea și păcatul originar
În viziunea ortodoxă, căderea nu constituie un act separat al dramei, așa cum se întâmplă în modelul apusean. Răsăritul creștin are o perspectivă neadecvată cu privire la păcat, care se poate observa din modul în care este tratat păcatul originar, excluzând din discuție vina moștenită și îmbrățișând o perspectivă sinergică a regenerării, precum și una terapeutică în relație cu harul care îndreptățește.
În teologia ortodoxă nu este loc pentru conceptul de păcat moștenit, deși se recunoaște că natura umană a atras asupra sa consecințele păcatului lui Adam.
Apostolul Pavel spune că: „Prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși…” (Romani 5:19). Moartea vine prin păcat, moștenit cu toată puterea și vina lui.
Răscumpărarea
Teologia răsăriteană vede jertfa Domnului Isus mai mult în termenii relaționali, pe când protestanții accentuează aspectul legal al răscumpărării. Teologia reformată a recunoscut, totuși, victoria lui Hristos asupra diavolului, asupra caracterului muritor al omului, asupra răului și asupra puterilor demonice drept urmare a faptului că a împlinit planului Tatălui de potolire a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Teologii ortodocși consideră această perspectivă decât ca fiind una sadică și care duce la o îndreptățire egocentrică. Însă dacă nu recunoaștem caracterul legal al economiei mozaice, implicând vărsarea de sânge pentru iertarea păcatelor și anticiparea în profeți a unui rob care va purta vina păcătoșilor, Vechiul Testament își pierde miza, iar Noul Testament își pierde revendicarea împlinirii tuturor tipurilor și umbrelor.
Justificarea
Teologii ortodocși se distanțează adesea de orice discuție legată de justificare socotind că este o dezbatere apuseană, chiar dacă este vorba de disputa care a stat la baza controversei dintre Domnul Isus și farisei, a controversei dintre apostolul Pavel și galateni, și a autorului cărții Evrei cu iudaizatorii. Ortodoxia are o deosebită apreciere a posibilităților liberului arbitru, ceea ce o împiedică să recunoască esența evangheliei.
Teologia protestantă insistă asupra faptului că neprihănirea cerută de dreptatea lui Dumnezeu se găsește numai în Hristos. Ea trebuie atribuită sau creditată, termeni care își au originea la apostolul Pavel și nu la protestanți. Pavel ne spune că o persoană nu este îndreptățită atunci când încetează să trăiască o viață păcătoasă, ci câtă vreme încă este păcătoasă și că Dumnezeu ne atribuie îndreptățirea fără fapte, ci prin credință (Romani 4:5,6).
Sfințirea
Ortodoxia reflectă un consens semipelagian, susținând că omul nu poate fi îndumnezeit prin propria lui activitate sau „energie”, ci prin „energia” divină, dar față de care activitatea sa umană este ascultătoare; între cele două există o „sinergie” care constituie baza relației dintre cele două energii în Hristos.
Învățătura reformată clasică a susținut întotdeauna sfințirea – procesul de conformare întru asemănarea cu Hristos, dar s-a opus oricărei tendințe de a confunda îndreptățirea cu sfințirea, sfințirea fiind scopul îndreptățiri și nu baza acesteia.
Universalismul
Concepția în două acte despre vocația omenirii (creația și desăvârșirea) se leagă în mod natural de o soteriologie care se concentrează asupra țelului unirii cu Dumnezeu și care vede mântuirea ca pe un proces, nu ca pe o stare. Theosis (îndumnezeirea) nu este o problemă individuală, ea implică întreaga Biserică și, de fapt, întregul univers. Nimeni nu aspiră de unul singur să devină părtaș la natura divină; oamenii urmăresc transformarea ca o comunitate a sfinților.
Ortodoxia răsăriteană consideră că mântuirea universală este posibilă, deoarece liberul arbitru al omului moștenește în mod intrinsec bunătatea și este bun prin natura sa – o trăsătură principală a sufletului rațional care este, la rândul său, plenitudinea oricărui bine, din moment ce este făcut după chipul lui Dumnezeu. În ciuda pasajelor dificile cu privire la finalitatea și severitatea judecății de pe urmă și a lipsei oricărui mandat scriptural cu privire la purgatoriu, încrederea ortodocșilor în puterea morală a oamenilor reduce orizontul la tema transformării cosmice.
Teologia ortodoxă pune un puternic accent pe dimensiunea cosmică a mântuirii, pe Hristos care recapitulează întregul univers, accent care lipsește de multe ori la evanghelici. Slăbiciunea conceptului ortodox de mântuire stă în faptul că individul este pierdut. În Biserica Ortodoxă se poate parafraza întrebarea temnicerului (Fapte 16:30): „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” cu: „Ce trebuie să facă biserica pentru ca eu să fiu mântuit?”.
Ortodoxia populară
Distorsiunile privitoare la concepția despre sfinți, icoane și Biserică din cadrul ortodoxiei populare constituie în mod cert o provocare pentru creștinătatea răsăriteană.
Biserica Ortodoxă ar trebui să fie preocupată mai mult de starea spirituală a oamenilor din Rusia, Grecia, România și din alte părți decât de simpla menținere a supremației sale asupra altor confesiuni din aceste regiuni. Poate că ar trebui să fie mai puțin triumfalistă și mai dornică să aprecieze contribuțiile pe care alte confesiuni creștine le pot avea la viața spirituală a oamenilor din țările ortodoxe. Mai presus de orice, ortodoxia trebuie să se dedice răspândirii învățăturii despre comuniunea dintre Dumnezeu și omenire, care se află în miezul gândirii ei.
Naționalismul și intoleranța
Bisericile ortodoxe răsăritene susțin că a fi român (rus, bulgar, grec etc.) înseamnă a fi ortodox. Naționalismul religios constituie o distorsiune serioasă a credinței și vieții ortodoxe. Asemenea perspectivei populare asupra sfinților, icoanelor și a Bisericii, naționalismul religios distrage atenția oamenilor de la Hristos.
Iată ce relatează George Hancock-Ștefan cu privire la opinia ortodocșilor despre evanghelici: „În timpul anilor 1980, am avut o conversație cu un doctorand (care astăzi face parte din ierarhia superioară ortodoxă) cu privire la mântuirea lui Nicolae Ceaușescu, nemilosul dictator român. El m-a asigurat că Ceaușescu a fost mântuit, deoarece fusese botezat când a fost copil. Ceaușescu a fost un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe. Din moment ce colegul meu se afla în această pasă teologică, l-am întrebat dacă crede că eu, ca evanghelic, fac parte dintre cei răscumpărați. Spre descurajarea mea, mi-a spus că nu este sigur!”
Alte studii pe această temă puteți găsi aici.
