Încă din 1849, tânărul Spurgeon devine tot mai preocupat de starea sa spirituală, fiind stăpânit de un puternic sentiment de vinovăţie. Vizitează fiecare biserică din Newmarket, orăşelul în care învăţa, fiind gata să facă orice pentru a primi iertarea lui Dumnezeu şipentru a se bucura de pace lăuntrică: „Eram nenorocit, abia mai puteam lucra… Mă simţeam ca un câine care nu primeşte nici măcar o bucăţică de pâine.”
În duminica din 13 ianuarie 1850, aflat în vizită la părinţi, care locuiau în Colchester, Charles este hotărât – în ciuda viscolului cumplit şi a frigului năprasnic – să meargă la închinare într-o capelă, destul de departe de casa părinţilor săi.
Condiţiile erau foarte dificile, aşa că Spurgeon nu reuşeşte să ajungă la destinaţia propusă. „Deoarece nu puteam merge mai departe, m-am abătut pe o stradă lăturalnică şi am intrat într-o capelă a metodiştilor primitivi, unde nu erau adunaţi mai mult de doisprezece sau cincisprezece oameni. Auzisem că metodiştii primitivi cântau atât de tare încât ascultătorii plecau acasă cu dureri de cap, dar asta nu conta pentru mine. Eu doream să aflu cum pot fi mântuit şi nu-mi păsa dacă asta îmi putea produce dureri de cap.
Probabil din cauza vremii, pastorul nu venise în acea dimineaţă la capelă. În cele din urmă, un om subţirel, cu aspect de cizmar, croitor sau ceva de felul ăsta, a urcat la amvon pentru a predica. Este bine ca predicatorii să fie instruiţi, însă acest om era cu adevărat ignorant, fiind obligat să rămână la textul său pentru simplul motiv că nu avea nimic altceva de spus. Textul ales era acesta:
«Priviţi spre Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul» (Isaia 45:22). Omul nu pronunţa corect cuvintele, dar asta nu conta. Mă gândeam că există o fărâmă de speranţă pentru mine în acel text.
Predicatorul a început astfel: «Dragii mei prieteni, într-adevăr acesta este un text foarte simplu. El spune ‘Priviţi!’. Acum, privirea nu este ceva care să-ţi dea dureri. Nu este nici măcar ridicarea piciorului sau a degetului, ci doar o privire. Ei bine, un om nu trebuie să meargă la colegiu pentru a învăţa să privească. Poţi fi cel mai mare ignorant, şi totuşi eşti în stare să priveşti. Oricine poate privi, chiar şi un copil. Dar, apoi, textul spune, ‘Priviţi la Mine!’ Ah, mulţi dintre voi priviţi la voi înşivă, dar nu vă este de niciun folos să priviţi acolo. Niciodată nu veţi găsi vreo mângâiere în voi înşivă. Unii dintre voi priviţi la Dumnezeu Tatăl. Nu, veţi privi la El mai târziu. Isus Hristos spune: ‘Priviţi la Mine.’
Unii dintre voi spun: ‘Trebuie să aşteptăm până când Duhul Sfânt va lucra!’. Nu vă gândiţi la asta acum. Priviţi la Hristos. Textul ne spune ‘Priviţi la Mine.’»”
Acesta era îndemnul pe care omul îl tot repeta. După aproape zece minute se părea că vorbitorul rămăsese fără idei. Însă chiar atunci „s-a uitat la mine… şi îndrăznesc să spun, cu aşa puţini oameni prezenţi, m-a recunoscut că sunt un străin. Fixându-şi privirea asupra mea, ca şi când mi-ar fi cunoscut întreaga inimă, a spus: «Tinere, arăţi mizerabil… şi întotdeauna vei fi mizerabil – mizerabil în viaţă şi mizerabil în moarte – dacă nu asculţi ce spune textul meu. Dar dacă asculţi acum, în acest moment, vei fi salvat.» Apoi, ridicându-şi mâinile, a strigat, aşa cum numai un metodist primitiv putea striga: «Tinere, priveşte la Isus Hristos. Priveşte! Priveşte! Priveşte! Nu ai nimic de făcut decât să priveşti şi să trăieşti!»”.
Charles abia a mai auzit restul predicii, dar nu mai conta. Dumnezeu îi vorbise deja: „Îndată am văzut calea mântuirii. O, cum îmi sălta inima de bucurie… Am fost tămăduit la fel ca israeliţii care au privit la şarpele de aramă.” La finalul slujbei, tânărul Spurgeon se îndrepta spre casă plin de pace. Subiecte precum iertarea şi harul prindeau viaţă pentru el aşa cum nu se întâmplase niciodată până în acea zi.
Deşi tatăl şi bunicul său slujeau în biserici congregaţionale, Charles, pe măsură ce studia Sfânta Scriptură, era tot mai convins că doar botezul credincioşilor prin cufundare reprezenta respectarea acestei porunci lăsate de Domnul Isus („Consider că botezul unui prunc este la fel de ridicol precum botezul unei corăbii sau al unui clopot; şi pentru unul, şi pentru celălalt există la fel de multă bază biblică!”). Deşi iniţial şi-a exprimat dezacordul, în urma unui schimb de scrisori, John Spurgeon îi dă fiului său aprobarea să se boteze.
Cel mai apropiat pastor baptist pe care l-a găsit Charles şi care a fost doritor să îl boteze era William Cantlow, din Isleham, la aproximativ 13 kilometri depărtare de Newmarket. În ziua botezului (3 mai 1850), Charles se trezi devreme ca să aibă timp de rugăciune, iar apoi porni la drum.
Mulţi oameni s-au adunat pe malurile râului Lark să privească botezul. „După ce am văzut oamenii din bărci şi de pe ambele maluri, m-am simţit ca şi când cerul, pământul şi iadulşi-ar fi pironit privirea asupra mea, pentru că nu îmi era ruşine, atunci şi acolo, să mă declar un urmaş al Mielului… Dacă mă întreabă cineva, de ce m-am botezat, îi răspund: Cred că este o rânduială pe care a lăsat-o Hristos în legătură cu credinţa: ‘Cine crede şi se botează va fi mântuit!’ N-aveam credinţa superstiţioasă că botezul mă va mântui, deoarece eu eram dinainte mântuit. Nu căutam spălarea păcatelor mele prin apă, ci credeam că păcatele mele erau deja spălate prin credinţa în sângele lui Isus Hristos. Botezul celui credincios îl priveam numai ca un semn al curăţirii, ca un simbol, o emblemă a îngropării cu Domnul şi ca o exteriorizare a naşterii din nou. Nu mi-am pus încrederea în botez însă pentru că m-am încrezut în Mântuitorul, consideram o datorie să-L ascult ca pe Domnul meu şi să urmez exemplul pe care l-a dat prin propriul Său botez în Iordan. N-am împlinit o formă exterioară pentru a deveni baptist. Voiam să fiu un creştin în felul apostolilor…”
(Articol realizat pe baza informaţiilor din următoarele volume: Autobiography. Diary, Letters, and Records. Volume 1; Principele predicatorilor, Jean Staneschi, Editura Samuel, 1994; Spurgeon – predicatorul poporului, Peter Morden, Editura UBCBR, 2011)
