Acum mai bine de un secol (1898), Abraham Kuyper a fost invitat în SUA, la Princeton Theological Seminary, pentru a susţine o serie de cinci prelegeri devenite celebre – Stone Lectures – despre calvinism. Ideea centrală a conferinţelor lui Kuyper de la Princeton a fost aceea că, în mod cert, credinţa creștină este esenţială nu doar pentru mântuire, ci, de asemenea, pentru orice domeniu al vieţii şi cunoaşterii umane. Teologul şi politologul olandez (ajuns prim-ministru al Ţărilor de Jos între 1901 şi 1905) a remarcat influenţa seculară nefastă pe care Revoluţia Franceză din 1789 a avut-o asupra creştinismului din Europa. În aceste prelegeri Kuyper a articulat o viziune creştină foarte bine argumentată despre lume şi viaţă, preluată mai târziu şi de Cornelius Van Til. Mai jos puteţi citi câteva dintre ideile abordate de Kuyper în prima dintre cele cinci prelegeri: Calvinism as a life system.
„Calvinismul ca sistem de înţelegere a lumii şi vieţii îşi găseşte punctul de pornire într-o interpretare specială a relaţiei omului cu Dumnezeu. Acest fapt nu este ceva întâmplător, ci un imperativ. (…) Calvinismul nu Îl caută pe Dumnezeu în creaţie, precum păgânismul, nu Îl izolează pe Dumnezeu de fiinţele create, aşa cum se întâmplă în islamism, nu pretinde că mediază comuniunea dintre Dumnezeu şi om, la fel ca în romano-catolicism, ci proclamă concepţia foarte înaltă că, deşi, în măreţia Sa, Dumnezeu este mult mai sus decât omul, El intră în comuniune directă cu omul, ca Dumnezeu Duhul Sfânt. Această convingere este chiar inima şi esenţa doctrinei calviniste a predestinării. Nu există comuniune cu Dumnezeu decât în acord deplin cu sfatul voii Sale eterne. Astfel, nu există niciun har decât acela care vine nemijlocit de la Dumnezeu. În fiecare moment al existenţei noastre, întreaga noastră viaţa spirituală se odihneşte în Dumnezeu Însuşi. Soli Deo Gloria nu a fost punctul de plecare, ci rezultatul, iar predestinarea a fost susţinută în mod ferm, nu de dragul de a-l separa pe om de om, nici din mândrie personală, ci cu scopul de a garanta din veşnicie în veşnicie, omului nostru lăuntric, o comuniune directă şi nemijlocită cu Dumnezeul cel viu. (…)
În acelaşi fel, calvinismul a formulat, pornind de la concepţia fundamentală despre Dumnezeu, o interpretare deosebită a relaţiei omului cu omul, care, începând din secolul al XVI-lea a înnobilat viaţa socială. În condiţiile în care calvinismul plasează întreaga viaţa umană în dependenţă directă de Dumnezeu, rezultă atunci că toţi bărbaţii şi toate femeile, bogaţi sau săraci, slabi sau puternici, fără talente sau talentaţi, toţi sunt fiinţe create de Dumnezeu, păcătoşi pierduţi, care nu pot avea niciun fel de pretenţie de a stăpâni peste ceilalţi, fiind egali în faţa lui Dumnezeu şi, prin urmare, egali între ei. Astfel, nu putem recunoaşte nicio distincţie între oameni, cu excepţia acelora impuse de Dumnezeu Însuşi, prin care El a dat autoritate unora asupra celorlalţi, sau a oferit unuia mai multe talente decât celuilalt, pentru ca omul mai binecuvântat să-l slujească pe cel mai puţin dăruit, şi în acest fel să-L servească pe Dumnezeu. Prin urmare, calvinismul condamnă nu doar sclavia ca sistem social şi ideea de castă, dar, de asemenea, el se opune exploatării femeii şi a celor săraci. Calvinismul respinge orice fel de ierarhie între oameni… acceptând o interpretare democratică a vieţii, proclamând libertatea naţiunilor şi urmărind ca – atât politic, cât şi social – fiecare om (pentru simplul fapt că este o fiinţă umană) să fie recunoscut, respectat şi tratat ca o făptură creată după chipul lui Dumnezeu. (…)
Relaţia cu Dumnezeu şi relaţia dintre oameni, aşa cum sunt înţelese în calvinism, determină a treia şi ultima relaţie fundamentală, şi anume, atitudinea faţă de lume. (…)
Calvinismul a adus o schimbare radicală în domeniul ideilor şi concepţiilor despre lume. Raportând totul la Dumnezeu, calvinismul are un deosebit respect nu numai pentru om, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci, de asemenea, pentru lume, ca o creaţie divină, subliniind principiul conform căruia, întrucât există un har special care aduce mântuire, la fel există un har comun prin care Dumnezeu menţine viaţa lumii, atenuează urmările blestemului sub aceasta care se află, încetineşte degradarea continuă şi permite dezvoltarea liberă a vieţii noastre, prin care să-L glorificăm pe Dumnezeu Creatorul. Astfel, Biserica există cu scopul de a fi nici mai mult nici mai puţin decât adunarea celor credincioşi. Deşi niciun domeniu al vieţii nu a fost eliberat de sub controlul legilor lui Dumnezeu, aceste domenii nu se mai află sub autoritatea Bisericii. Astfel, viaţa de familie şi-a recăpătat independenţa, comerţul şi afacerile s-au dezvoltat în libertate, arta şi ştiinţa au fost eliberate de orice legătură ecleziastică… iar omul a început să înţeleagă că stăpânirea sa asupra întregii naturi, cu forţele sale ascunse şi comorile ei, reprezintă o datorie sfântă, impusă prin rânduielile originale ale Edenului: «umpleţi pământul şi supuneţi-l»… Să-L lauzi pe Dumnezeu în Biserică şi să-L slujeşti în lume a devenit imboldul care inspiră, iar în Biserică ne întărim puterea de a rezista ispitei şi păcatului din lume. Astfel, sobrietatea puritană a mers mână în mână cu recucerirea fiecărui domeniu al vieţii, iar calvinismul a susţinut că această nouă concepţie, care a îndrăznit să confrunte lumea cu dictonul latin: Nil humanum a me alienum puto (nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin), nu îşi permite să fie îmbătată de cupa sa otrăvitoare.”
