Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr. (Ieremia 2:32)
Este trist că Dumnezeu a trebuit să spună: „Poporul Meu M-a uitat”. Acest popor nu ar fi fost nici pe jumătate la fel de vinovat dacă soţul şi-ar fi uitat soţia sau mama şi-ar fi uitat copilul. Însă aici vedem nişte bărbaţi şi femei, care au primit atâtea binecuvântări de sus şi care, totuşi, L-au uitat pe Dumnezeul lor, pe Domnul cel bun şi iubitor care se aşteaptă ca poporul Lui să-şi aducă aminte de El. Trebuie să existe un mare rău în inimile noastre, altfel ar fi cu neputinţă ca măcar o clipă să-L uităm pe Dumnezeu.
Omule, adu-ţi aminte de Domnul tău! Tu, care îi datorezi suflarea gurii tale, totuşi Îl poţi uita? Oare pâinea cea de toate zilele nu-i pusă pe masa ta de un Dumnezeu de care nu vrei să-ţi aminteşti? Oare hainele de pe tine nu sunt un dar al dragostei divine pe care o uiţi? Oare n-ai fi tu în mormânt – ba chiar în iad – dacă n-ar fi mila Lui? Totuşi, tu n-ai loc pentru El în gândurile tale ?
Ah, uitare păcătoasă! Putem să uităm totul, dar să nu fim vinovaţi că am uitat de Dumnezeul nostru! Totuşi rămâne scris: „Poporul Meu m-a uitat”.
Cum ajung oamenii să-L uite pe Dumnezeu? Cum se iveşte acest mare păcat? Unii oameni uită de El prin mândria şi dragostea lor pentru gloria deşartă a lumii. Când au fost săraci şi într-o stare umilă, se duceau bucuroşi la biserică şi participau împreună cu alţi credincioşii la slujire şi rugăciune. Citirea, ascultarea şi vestirea Cuvântului lui Dumnezeu era ceva după care însetau foarte mult.
Dar acum sunt prea bogaţi şi aroganţi să se mai ocupe de astfel de lucruri. Gloria lumii şi preocuparea pentru bani le-au răpit toată atenţia. Ei au înaintat aşa de mult în ochii lumii şi în agonisirea averilor, încât, dacă vor continua aşa, vor ajunge în cea mai neagră sărăcie. Se vor asemăna cu acel căpitan care, atunci când soldaţii i-au raportat că au avut o victorie pe câmpul de luptă, le-a răspuns: „Ne mai trebuie încă o victorie ca asta şi vom fi înfrânţi pentru totdeauna.”
Înălţarea acestor oameni este asemenea celei a israeliţilor care, atunci când au dat de carne, i-a cuprins lăcomia, iar mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor. Astfel de oameni se îngraşă cu bogăţiile acestei lumi, dar sufletul lor a ajuns foarte slab pentru că nu s-au hrănit cu pâinea care vine de sus.
Şi vai, sunt mulţi care, la acest păcat, adaugă nepăsarea faţă de rugăciunea personală. Rugăciunea este o formalitate pentru ei. Dacă se mai uită prin Biblie, nu fac acest lucru pentru a-L găsi pe Dumnezeu. Ce trist e să vezi oameni care uită să se roage! „Am fost aşa de ocupat azi”, spun ei, „încât n-am avut timp să mă rog!” Amintiţi-vă ce a făcut Luther. El spunea că trebuie să aibă în fiecare zi un timp consistent de rugăciune pentru că are atât de mult de lucru
şi deci îi trebuie mult mai multă putere spirituală.
E greşit, foarte greşit să spui „am aşa de multe lucruri de făcut şi de aceea nu am timp să îmi adun puterea ca să le fac.” Ca şi cum cosaşul ar spune: „Azi am foarte mult de cosit şi deci nu mai
pot pierde vremea ascuţindu-mi coasa”. Timpul cel mai bine folosit este pe genunchi. Şi este o mare risipă de vreme să lucrezi fără să te rogi.
Să privim acum la această întrebare ciudată ce reprezintă inima textului nostru: „Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul?”. Eu cred că această întrebare este pusă pentru că există aşa de multe fleacuri care intră în minţile noastre atât de adânc încât nu le mai putem uita. Ce trist este că cele mai nobile şi cele mai sfinte lucruri nu ocupă mult mai mult atenţia noastră.
Mai întâi să spun câteva vorbe pentru femei. Voi nu vă gândiţi atât de mult la podoabe sau, cel puţin, n-ar trebui să vă gândiţi. Dar femeile din Orient erau foarte iubitoare de podoabe şi de aceea orice om din acele vremuri putea înţelege mult mai bine decât noi întrebarea: „Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul?”. Desigur acest lucru era cu neputinţă pentru ele. Mintea lor era preocupată de podoabe şi mărgăritare.
Isaia ne dă o listă foarte lungă de podoabe, listă pe care a luat-o, poate, dintr-o carte de modă a acelor vremuri. Mintea fetelor era cucerită de aceste podoabe şi, când venea vremea nunţii, singura lor grijă era cum să strălucească mai frumos în ochii privitorilor. Să-şi uite podoabele? Asta-i ceva absurd. Mintea fetei era înrobită de ele. Mireasa nu-şi ia mintea de la brâul ei.
Totuşi, eu îndrăznesc să spun că aceste podoabe sunt nişte fleacuri, că cele mai scumpe mărgăritare de pe pământ nu sunt decât pietre, că cea mai frumoasă haină de pe pământ este cu mult întrecută în frumuseţe de cea a păsărilor şi a fluturilor, şi că florile de pe câmp au haine mai strălucite decât cele mai alese costume. Ştiţi că păcatul a adus aceste haine? Şi e trist ca semnul păcatului – haina – să devină lucrul nostru cel mai de preţ.
Cheia înţelegerii textului nostru stă aici: femeile din Orient preţuiesc aşa de mult aceste fleacuri încât ele nu le pot uita, şi totuşi poporul lui Dumnezeu uită de Domnul Său. Se poate ca aceste nimicuri şi multe altele să ocupe un loc atât de important în inima noastră, iar Cel mai Preţios Mărgăritar din Univers să fie trecut cu vederea? Mare ruşine! Femeile din Orient sunt legate de podoabe, iar inimile voastre, de fleacurile bogăţiilor, de gloria trecătoare a lumii şi de dorinţele păcătoase.
Cum am putea uita noi pe Dumnezeu care este diadema slavei noastre? Cel mai mare prilej de bucurie pentru noi e acela că Domnul Dumnezeu este al nostru şi noi suntem ai Săi. Dumnezeu e bucuria noastră, singura bucurie, bucuria nemărginită. Cel ce are pe Dumnezeu are deja cerul în sufletul său. Să legăm sufletul Său pe placa inimii noastre, să-l aşezăm în adâncul sufletului nostru, ca niciodată să nu-L uităm.
(Fragment din mesajul The Bride and Her Ornaments. The Sin of Forgetting God, predicat de Charles Spurgeon în 4 august 1881 la Tabernacolul Metropolitan. Traducerea: Petru Popovici, Farul creştin, 16 martie 1946.)
