În acest subcapitol vor menţiona dovezile sfinţirii. Care sunt semnele vizibile ale unui om sfânt? Acesta este un aspect foarte extins şi dificil al subiectului abordat. Are dimensiuni considerabile deoarece necesită sublinierea mai multor detalii care nu pot fi tratate în întregime în limitele unei astfel de lucrări. Este dificil pentru că nu poate fi expus fără a ofensa. Însă, cu orice risc, adevărul ar trebui spus, şi există un anumit adevăr care se impune să fie proclamat în zilele noastre.
1. Sfinţirea înseamnă mai mult decât a vorbi despre religie. Unii oameni sunt atât de familiarizaţi cu adevărurile şi expresiile Evangheliei şi vorbesc atât de cursiv despre ele, încât îi conving şi pe alţii că sunt credincioşi. De fapt, este cât se poate de revoltător şi dezgustător să auzi o limbă nepăsătoare şi obraznică ce turuie toată ziua despre „convertire-Mântuitor-Evanghelie-găsirea păcii-harul gratuit” şi care, în acelaşi timp, serveşte păcatului sau trăieşte pentru lume. Putem oare să ne îndoim că o astfel de vorbire este urâtă de Dumnezeu, fiind, poate, puţin mai bună decât blestemele, înjurăturile şi luarea Numelui lui Dumnezeu în deşert? Însă limba nu este singurul mădular cu privire la care Hristos ne porunceşte să îl punem în slujba Sa. Dumnezeu nu vrea ca poporul Lui să fie asemenea unor rezervoare goale, alămuri sunătoare sau chimvale zăngănitoare:să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul (1 Ioan 3:18).
2. Sfinţirea nu înseamnă doar să te bucuri de emoţii religioase temporare. Serviciile speciale de evanghelizare şi adunările de trezire spirituală pot atrage atenţia, şi s-ar cuveni să-I mulţumim lui Dumnezeu atunci când în cadrul lor este prezentat mesajul Evangheliei atât de multor oameni; dar aceste întâlniri au atât avantaje, cât şi pericole care le însoţesc. Oriunde se seamănă grâul, diavolul va fi sigur prezent pentru a semăna neghina. Mulţi par să fie mişcaţi, atinşi sau treziţi prin predicarea Evangheliei, în timp ce, în realitate, inimile lor nu sunt deloc transformate. Sunt cuprinşi de un fel de exaltare contagioasă văzându-i pe alţii plângând, bucurându-se sau fiind îndureraţi. Rănile lor sunt însă superficiale, iar pacea, pe care ei mărturisesc că au experimentat-o, nu trece de grosimea pielii. Ca ascultători din categoria pământului stâncos, ei primesc cu bucurie Cuvântul (Matei 13:20.), dar apoi, la scurt timp, se îndepărtează, se întorc în lume şi sunt mai împietriţi şi mai răi decât înainte. Trebuie să fim atenţi la stârnirea sentimentelor religioase care-i fac pe oameni să simtă atracţie temporară faţă de Domnul. Declar că nu cunosc vreo stare spirituală mai periculoasă decât aceea în care credem că sunt născuţi din nou şi sfinţiţi de Duhul Sfânt doar pentru că am avut parte de câteva emoţii religioase.
3. Sfinţirea adevărată nu are nimic de-a face cu formalismul sau cu evlavia exterioară. Multor oameni sinceri le place să facă ceea ce ei simt că ar fi acte evlavioase: prezenţa constantă la slujbele sau serviciile de la biserică, participarea la Cina Domnului, respectarea posturilor şi a sărbătorilor dedicate sfinţilor, mătănii, gesturi şi plecăciuni în timpul închinării publice, austeritate autoimpusă, precum şi utilizarea de icoane şi cruci. Mi-e teamă însă că, în multe cazuri, această religiozitate exterioară nu este decât un substitut pentru sfinţirea lăuntrică. Simt că este nevoie să vorbesc foarte direct despre acest subiect. Poate exista o cantitate imensă de „închinare fizică”, când, de fapt, nu există nici cea mai mică urmă de sfinţire adevărată.
4. Sfinţirea nu constă în retragerea din viaţa cotidiană. În fiecare epocă au existat oameni care au crezut că retragerea din lume, izolarea de ea, este drumul cel mai bun spre sfinţire. Dar oriunde am merge, purtăm cu noi această sursă a răului: inima noastră. Adevărata sfinţenie nu este o plantă fragilă care poate supravieţui numai într-o pepinieră, ci una puternică, ce poate înflori în viaţa normală de zi cu zi. Adevărata sfinţenie nu-l face pe creştin să evite dificultăţile, ci să le înfrunte şi să le învingă. Datoria noastră este să rămânem în starea la care Dumnezeu ne-a chemat, fiind sare în mijlocul stricăciunii şi lumină în întuneric. Modelul scriptural de om sfânt nu se ascunde într-o peşteră, ci Îl glorifică pe Dumnezeu în familie şi pe stradă, în afaceri şi în comerţ. Domnul nostru Însuşi a spus în ultima Sa rugăciune: Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău (Ioan 17:15.).
5. Sfinţirea nu constă în îndeplinirea ocazională a unor acte de milostenie. Mulţi oameni par să aibă în mod repetat crize spasmodice de „bunătate” şi să înfăptuiască diverse lucruri bune sub influenţa unor boli, suferinţe, decese în familie, calamităţi sau sub impulsul unei subite remuşcări de conştiinţă. Cu toate acestea, un observator inteligent poate vedea clar că aceşti oameni nu sunt convertiţi şi că ei nu ştiu nimic despre „sfinţire”. Un adevărat sfânt, precum Ezechia, lucrează din toată inima, cu sinceritate. El crede că prin poruncile Tale mă fac mai priceput, de aceea urăsc orice cale a minciunii (2 Cronici 31:21, Psalmul 119:104).
6. Sfinţirea se manifestă printr-un respect continuu pentru legea lui Dumnezeu şi prin efortul constant de a trăi în ascultare de această lege. Nu este greşeală mai mare decât aceea de a presupune că un creştin nu are nimic de-a face cu legea şi cu Cele Zece Porunci, deoarece el nu poate fi justificat prin respectarea acestora. Acelaşi Duh Sfânt care îl convinge pe credincios de păcat prin lege şi îl conduce la Hristos pentru justificare, îl va învăţa întotdeauna cum să folosească legea ca pe un ghid prietenos, în căutarea sfinţirii.
7. Sfinţirea se arată în preocuparea permanentă de a face voia lui Hristos. Cerinţele Sale practice se găsesc pretutindeni în Evanghelii şi în Predica de pe Munte. Domnul nostru i-a învăţat neîncetat pe ucenicii Săi cum ar trebui să fie şi să trăiască. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu (Ioan 15:14) au fost cuvintele Sale. Noi slujim acelaşi Domn.
8. Sfinţirea se manifestă în dorinţa de a trăi la înălţimea standardului pe care apostolul Pavel l-a pus înaintea bisericilor. Acest standard se află în capitolele de încheiere ale aproape tuturor epistolelor sale. Aş sta împotriva oricărui individ care citeşte atent scrierile lui Pavel şi nu găseşte în ele un număr mare de instrucţiuni directe, practice privitoare la datoria creştinului în fiecare domeniu al vieţii. Aceste instrucţiuni au fost scrise prin inspiraţia lui Dumnezeu pentru călăuzirea creştinilor. Cel care nu le respectă poate avea calitatea de membru al unei biserici, dar cu siguranţă nu este ceea ce Biblia numeşte un om „sfinţit”.
9. Sfinţirea se arată în atenţia acordată tuturor harurilor active – în special, dragostea – pe care Domnul nostru le-a înfăţişat atât de frumos. Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii (Ioan 13:34,35). Un om „sfinţit” va încerca să facă bine, contribuind la alinarea durerilor şi la creşterea fericirii celor din jurul lui. El va urmări să fie ca Domnul său, plin de bunătate şi de iubire faţă de fiecare, şi aceasta nu numai în vorbe, ci prin fapte, acţiuni şi slujire altruistă, după cum are prilejul.
10. Sfinţirea autentică, în cele din urmă, se vede în atenţia continuă acordată harurilor pasive, adică acelor haruri care sunt arătate mai ales în supunerea faţă de voia lui Dumnezeu, în răbdare şi în îngăduinţa faţă de semeni. Apostolul Petru, scriind credincioşilor, ilustrează acest aspect:În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui (1 Petru 2:20,21). Printre roadele Duhului Sfânt din Galateni 5:22,23, apostolul Pavel enumeră nouă virtuţi. Este un nonsens să pretindem că avem sfinţirea dacă nu putem arăta aceste lucruri în viaţa noastră. Nu toţi credincioşii pot da dovadă de aceste trăsături în mod egal, dar ele sunt standardul biblic spre care ar trebui să ţintească fiecare creştin.
(Fragment din cartea Holiness: It’s Nature, Hinderances, Dfficulties, and Roots, J.C. Ryle. O versiunii prescurtată a acestei lucrări a fost tradusă şi publicată, sub titlul Aspecte ale sfinţirii, la Editura Agape, Făgăraş, 2000.)
