Pentru puritani, respectarea zilei de duminică avea o deosebită importanţă; ei au oferit o bază teologică destul de complexă pentru ţinerea zilei de duminică, pe care au numit-o Sabatul creştin.
Odihna într-una dintre zilele săptămânii era o comemorare a creării lumii de către Dumnezeu şi (pe baza textului din Genesa 2:1-3) o poruncă dată la creaţie. Cea de a patra poruncă sfinţea o zi din cele şapte printr-o lege morală. Ziua Domnului din Noul Testament comemorează învierea lui Hristos în ziua de duminică şi explică schimbarea zilei a şaptea (sabatul evreiesc) cu prima zi a săptămânii. Pentru că ziua de duminică este o zi de întrerupere a muncii pământeşti şi un timp de închinare, ea este o experienţă care prefigurează eterna stare de fericire deplină din ceruri.
Întemeindu-şi parţial teoria pentru ţinerea zilei de duminică pe cea de a patra poruncă, puritanii au acceptat o continuitate între Sabatul Vechiului Testament şi Ziua Domnului din Noul Testament. Cu toate acestea, ei au făcut o distincţie clară între sabatul Vechiului Testament ca lege ceremonială, pe de o parte, şi ca lege morală, pe de altă parte. Acele faţete ale sabatului vetero-testamentar, precum ţinerea lui în ziua a şaptea şi strictele sale interdicţii de muncă şi activitate erau legi ceremoniale care fuseseră abolite după venirea lui Hristos. Dar principiul moral conform căruia o zi din şapte ar trebui să fie o zi de repaus şi de închinare era considerat un principiu natural, moral şi etern. Un cercetător al mişcării puritane, B.B. Warefield a identificat aspectul moral permanent de ţinere a sabatului cu „porunca de a avea o zi din cele şapte în care să-I slujeşti îndeobşte Domnului”, iar aspectul ceremonial, abolit de Hristos, cu „a ţine în mod explicit ziua de sâmbătă şi a te odihni de toată munca ta cu stricteţea cu care ei o făceau.”
Urmând principiului afirmat în porunca a patra, parte din ţinerea zilei de duminică era odihna de munca de fiecare zi. În forma aceasta era un antidot la spiritul lumii. Nicholas Bownde susţinea că „nu ne putem ocupa de lucrurile lui Dumnezeu dacă suntem împovăraţi de lucrurile pământeşti”. Potrivit lui William Ames, tipul de activităţi specifice care sunt nepotrivite în ziua de duminică sunt „cele care au face cu averea şi profitul nostru.”
Dimensiunea morală a ţinerii zilei de duminică s-a manifestat în parte prin practicarea actelor de milostenie faţă de cei în nevoie. John Milton considera că această zi trebuie folosită „pentru a însufleţi prin aceasta însuşirea şi exersarea carităţii”.
Contribuţia distinctivă a puritanilor la ţinerea Sabatului creştin constă în stăruinţa lor asupra faptului că scopul principal al duminicii era închinarea religioasă. „Finalitatea ultimă a odihnei”, scria Nicholas Bownde, „este aceea că putem să stăruim în închinarea adusă lui Dumnezeu cu sufletul şi trupul nostru.” Peter Bavley avertiza: „Să nu creadă nimeni că un simplu repaus de la muncă este tot ce i se cere de Ziua Domnului, ci timpul care îi rămâne nelucrând în slujba lui, trebuie să îl aloce îndatoririlor spirituale.”
Catalogul îndatoririlor de duminică întocmit de John Field este reprezentativ: poporul lui Dumnezeu trebuie să se fie preocupat „de ascultarea Cuvântului, de dedicarea în rugăciune, de primirea sacramentelor, de meditare la lucrările Lui minunate şi de practicarea îndatoririlor sfinte.”
Dacă Sabatul puritan cerea odihnă în ceea ce priveşte munca, totodată se opunea transformării zilei de duminică într-o zi de trândăveală. Duminica puritană nu era cu niciun chip o zi inactivă. Iată ce scria un puritan: „Cel care ţine Sabatul doar odihnindu-se de munca cea de toate zilele, îl ţine asemenea dobitoacelor; odihna în această zi este interzisă fiind o piedică în calea închinării exterioare şi interioare aduse Dumnezeului Cel Atotputernic.”
Miezul ţinerii Sabatului sfinţirea zilei pentru Dumnezeu. Orice sta în calea acestui proces de sfinţire trebuia să dispară, fie activitatea, fie opusul ei, sportul şi trândăvia. William Ames abordează această problemă atunci când scrie: „Corecta respectare a zilei reclamă două lucruri: odihnă şi sfinţirea acestei odihne… Sfinţirea acestui timp de odihnă, ca de altfel a zilei propriu-zise, constă în dedicarea noastră specială închinării lui Dumnezeu… Contrare respectării zilei sunt toate afacerile, comerţul, banchetele, sporturile şi alte activităţi care distrag mintea omului de la practicarea evlaviei.”
Pentru că însemnătatea vitală a Sabatului puritan consta în sfinţirea zilei în vederea închinării înaintea lui Dumnezeu şi a slujirii altora, puritanii au respins în mod categoric ideea recreaţiei ca o preocupare demnă de urmat în ziua de duminică. William Perkins scria: „Este un abuz din partea multora, care nu poate trece neobservat, acela de a face din Ziua Domnului o zi rezervată sportului şi distracţiei, când ea ar trebui să fie pusă deoparte pentru închinare lui Dumnezeu…”.
Thomas Hooker se întreba: „Nu este sfinţirea zilei de Sabat mai bună decât profanarea ei?”. Răspunsul şi-l poate da fiecare!
(Articol realizat pe baza informaţiilor oferite în lucrarea Sfinţi în lume. Puritanii în adevărată lor lumină, Leland Ryken, Editura Reformatio, Oradea, 2004. Pentru o aprofundare a subiectului, citiţi capitolul „Biserica şi închinarea” din această carte).
