Credincioşi şchiopi
Mefiboşet mânca la masa împăratului. (2 Samuel 9:13)
Mefiboşet n-a fost cine ştie ce podoabă la masa împăratului, totuşi a avut un loc statornic la masa lui David, deoarece David a recunoscut în el trăsăturile dragi ale lui Ionatan. Şi noi, la fel ca Mefiboşet, putem striga: „Cine este robul tău ca să te uiţi la un câine mort ca mine?” Totuşi, Domnul ne împuterniceşte pe noi să intrăm într-o relaţie apropiată cu El, fiindcă observă în trăsăturile noastre asemănarea cu Fiul Său iubit Isus. Dragostea Tatălui pentru Întâiul Său Născut este aşa de mare, încât, datorită Lui, i-a ridicat pe fraţii Săi dintr-o stare de jos, din sărăcie şi exil, şi i-a pus la masa Lui împărătească, într-o companie regală. Sluţenia nu ne poate despuia de această favoare.
A fi şchiop nu este o piedică pentru tine ca să fii numit copil al lui Dumnezeu; ologul este moştenitor la fel ca acela iute de picioare, care ştie să fugă precum Asael. Chiar dacă avem puterile scăzute, strigătul nu ne slăbeşte.
Pentru piciorul şchiop, masa împărătească este foarte distinsă, iar la nunta Evangheliei învăţăm, pe lângă slăbiciunea noastră, să fim de o măreţie regească, deoarece puterea lui Hristos se odihneşte peste noi.
Dar există şi greşeli care chiar pe cei mai dragi sfinţi îi coboară în ruşine şi ocară. Aici vedem un om hrănit şi cinstit de David, dar care, olog fiind, nu-l putea urma pe rege, când acesta a fugit din Ierusalim, de aceea Ţiba l-a ocărât şi l-a ponegrit în faţa regelui. Sfinţii slabi în credinţă şi cei care nu înaintează în cunoştinţă sunt supuşi atâtor lovituri date de duşmani şi nu pot să-şi urmeze Regele în toate drumurile Sale. Slăbiciunile acestea se nasc deseori din neglijenţă. Hrana neregulată face ca, de multe ori, cei întorşi la Dumnezeu, în timpul copilăriei lor sufleteşti, să ajungă la descurajare şi îndoială, din care cu foarte mare greutate pot să scape.
Domnul meu care dai putere celor osteniţi şi sprijineşti pe cei slabi, ajută Doamne ca şchiopul să sară precum cerbul şi satură pe ai tăi cu pâinea îndurării de la masa Ta!
(Farul creştin, 29 iunie 1946, traducere Victoria Goanţă)
Idolatria creştinilor
Cum poate omul să-şi facă dumnezei care nu sunt dumnezei? Ieremia 16:20
Israelul cel vechi a avut un mare şi amăgitor păcat: închinarea la idoli. Israelul duhovnicesc are şi el o foarte mare înclinare spre această nebunie.
Egoismul se străduieşte în diferite feluri ca să-i câştige pe cei aleşi sub stăpânirea sa. Adeseori, credincioşii cad în diferite păcate. De exemplu, idolatrizarea copiilor favoriţi. Domnul se întristează când priveşte cum ei sunt peste măsură de alintaţi şi cum ne facem idoli din ei. Dacă creştinii vor ca perna lor de odihnă să fie umplută cu ace, atunci n-au decât să atârne cu o dragoste neghioabă de copiii lor.
Este foarte bine zis: „De bună seamă aceia nu sunt dumnezei”. Şi este foarte îndoielnic ca legarea noastră de o persoană sau un lucru oarecare să ne aducă binecuvântare; este periculoasă bucuria ce o câştigăm şi este nimic ajutorul de care ne putem împărtăşi în timpul încercărilor.
De ce oare ne lăsăm amăgiţi de această deşertăciune? Noi îi compătimim pe sărmanii păgâni care cinstesc dumnezei de piatră, dar noi adorăm idolul de aur. Ce superioritate are idolul de carne asupra celui făcut din lemn? Esenţialul în diferitele feluri de idolatrie este că păcatul şi nebunia sunt egale. Dar noi avem o răspundere imens mai mare decât păgânii, pentru că noi am primit adevărata lumină, şi totuşi păcătuim, de aceea păcatul nostru este foarte grav. Păgânii se închină înaintea dumnezeilor falşi, fiindcă n-au cunoscut niciodată pe adevăratul Dumnezeu, aşadar noi păcătuim îndoit, părăsind pe adevăratul Dumnezeu, şi alipindu-ne de idolii noştri.
Dumnezeul nostru, te rugăm curăţeşte-ne pe noi de păcat!
(Farul creştin, 4 ianuarie 1947, traducere Victoria Goanţă)
Greşelile sfinţilor
Ea să fie pe fruntea lui Aaron; şi Aaron va purta fărădelegile săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduc toate darurile lor sfinte; ea va fi necurmat pe fruntea lui, înaintea Domnului, pentru ca ei să fie plăcuţi înaintea Lui. (Exod 28:38)
Ce ne descoperă înaintea ochilor şi ce ne arată aceste cuvinte? Este ceva umilitor, dar totodată şi instructiv. Dacă pentru un minut am putea petrece lângă această ilustraţie mohorâtă, vai, atunci am vedea cum cinstirea noastră adusă lui Dumnezeu este făţarnică, aparentă şi fără de evlavie. Felul nostru distrat şi rece ne înfăţişează înaintea ochilor o sumedenie de păcate! În lucrarea noastră pentru Domnul, gelozia, egoismul, nepăsarea, lenea şi necredinţa se cuibăresc înlăuntrul nostru şi ne umplu de numeroase pate. Din cauza somnului, a răcelii, a neglijenţei, a indiferenţei şi a amăgirii de sine, rugăciunile în cămăruţa noastră ascunsă sunt întocmai ca o pustie imensă într-o ţară uscată.
Dacă am observa cu mai mare băgare de seamă, ne-am convinge că înstrăinarea noastră de Dumnezeu este mult mai mare decât pare în primul moment.
Un om serios i-a scris fratelui său astfel: adunarea mea – şi dureros – şi inima mea se aseamănă cu via unui trândav şi, ce este mai rău, adeseori trebuie să descopăr că dorinţa mea după o stare mai bună provine din mândrie, trufie şi din lenea de a munci. Privesc spinii care îmi acopăr grădina şi doresc foarte serios ca să fie plivită. Dar de ce? Ce anume a născut această dorinţă? Doar pentru ca apoi să merg mai voios prin grădină şi să zic astfel în mine „Ce frumoasă ordine este în grădina mea!”. Aceasta este mândrie. Sau vecinii, privind peste gard, să zică între ei: „Ce frumos înfloreşte grădina aceasta”. Aceasta este trufie. Neghina nu o bag în seamă, fiindcă smulsul ei este obositor. Aceasta este lene.
Iată deci că se poate ca inclusiv dorinţa după sfinţenie să fie murdărită de motive necurate. Şi sub cea mai verde pajişte se ascund insecte veninoase. Nu este nevoie să umblăm mult după ele până ce le găsim. Cât este deci de minunat gândul acesta, că marele preot care poartă greşelile sfinţilor, a purtat această inscripţie pe frunte: „Sfinţenie Domnului”. Tot la fel şi Domnul nostru Isus Hristos, care ne poartă păcatele, nu se înfăţişează înaintea Tatălui cu nelegiuirile noastre, ci cu desăvârşirea Lui. El merge înaintea lui Iahve mijlocind pentru noi. Oh, ce fel de har este acesta, că putem să-L privim pe Marele Preot prin ochii credinţei.
(Farul creştin, 10 mai 1947, traducere Victoria Goanţă)
