Un element central în viaţa socială şi în teologia puritană l-a reprezentat noţiunea de legământ. Toate relaţiile – între Dumnezeu şi om, între slujitori şi congregaţii, între magistraţi şi membri ai comunităţii, între bărbaţi şi familiile lor – erau prevăzute în termenii unui contract sau legământ, care se baza pe consimţământul şi responsabilităţile reciproce.
În al XVII-lea, bisericile congregaţionaliste din Noua Anglie s-au format printr-un acord voluntar al membrilor, care şi-au ales apoi pastorii. Spre exemplu, în 1636, congregaţia din Boston şi-a înnoit legământul, în următorii termeni: „Noi ne dăruim fiinţele acelui Dumnezeu care se cheamă Iahve, Tată, Fiu şi Duh Sfânt… şi binecuvântatului nostru Domn Isus Hristos… făgăduind (prin ajutorul Duhului Său şi prin harul Său) să ne alipim de El… prin credinţă, în ascultare de Evanghelie aşa cum îi stă întotdeauna bine poporului Său. Totodată îi dăruim pe copiii noştri lui Dumnezeu, în Isus Hristos, adeverind că Domnul este Dumnezeul nostru şi Dumnezeul copiilor noştri, iar noi, împreună cu copiii noştri, suntem poporul Lui, adorând cu umilinţă acest har al lui Dumnezeu de a fi priviţi, noi şi urmaşii noştri, ca fiind ai Domnului. Totodată, noi ne dăruim unul altuia în Domnul şi, după voia lui Dumnezeu, de bună voie facem legământ şi ne angajăm să umblăm împreună ca adunare în bună rânduială şi ca biserică a lui Hristos, în tot ceea ce ţine de închinarea înaintea Lui, după rânduielile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu, făgăduind ca, în dragoste frăţească şi cu credincioşie, să veghem unii asupra altora.”
William Ames definea biserica drept „o comunitate de credincioşi legaţi împreună printr-o legătură specială în vederea practicării neîntrerupte a comuniunii sfinţilor.” Un alt puritan al Noii Anglii o definea ca pe o „întovărăşire de oameni legaţi printr-un sfânt legământ cu Dumnezeu şi unul cu celălalt.”
În locul sistemului din biserica oficială a Angliei, în care localizarea parohiei decidea alcătuirea bisericii, puritanii practicau tot mai mult idealul unei biserici „adunate”, formată prin opţiunea voluntară a membrilor. Descrierea pe care guvernatorul William Bradford o face bisericii din Plymouth emană acest spirit de libertate: „poporul liber al Domnului adunat laolaltă printr-un legământ al Domnului şi formând biserica, în părtăşia Evangheliei.”
Cu privire la copii, Benjamin Wadsworth scria că Dumnezeu „îi numeşte ai Lui… Ei îi aparţin prin legământ; au fost în mod solemn consacraţi slujirii Lui; şi acum nu îi veţi aduce Lui, căruia i-aţi dedicat astfel în mod solemn?” Thomas Cobbett sublinia: „cea mai adâncă dragoste şi credincioşie pe care părinţii ca participanţi la legământ pot să i-o arate lui Dumnezeu şi copiilor lor, care prin ei şi împreună cu ei se alătură legământului cu Dumnezeu, este de a le oferi educaţia prin care… propriii lor copii să poată trăi în termenii legământului, împlinindu-l astfel până la ultima iotă.”
Semnificaţia esenţială a unui legământ este dată de ideea obligaţiei contractuale. Contextul teologiei legământului a sporit responsabilitatea părintească faţă de copii. Printre cele mai grave avertizări ale puritanilor se numără cele împotriva neglijenţei părinţilor de a-şi instrui copiii cum se cuvine.
Cotton Mather credea că: „Înainte de toate şi mai presus de orice, părinţii trebuie să îşi instruiască odraslele în învăţătura religiei creştine… Cunoaşterea altor lucruri să nu reprezinte o realizare pe care s-o dorim atât de asiduu; în ce îi priveşte, copiii noştri pot atinge fericirea veşnică şi fără ea… Dar cunoaşterea doctrinei divine a cuvintelor Domnului Isus Hristos le este de milioane de ori mai necesară.”
Unul dintre cele mai incitante documente puritane este rezoluţia din 1677 a membrilor bisericii din Dorchester, Massachusetts, de a începe o reformă în vieţile lor. Parte a legământului la care au subscris vorbea despre hotărârea „de a ne reforma familiile, angajându-ne să ne preocupăm meticulos de stabilirea şi păstrarea închinării aduse lui Dumnezeu în familie şi de a umbla în căminele noastre cu inimi neprihănite, achitându-ne de toate îndatoririle familiale: educaţia, instruirea şi grija de a ne păstra copiii şi casa întreagă în căile Domnului.”
Într-un articol publicat în Sword and Trowel (1892), Charles Spurgeon susţinea în mod deschis teologia legământului aşa cum aceasta a fost înţeleasă de puritani: „Noi credem în Legământul lui Dumnezeu. Acesta este un cuvânt neobişnuit de barbar pentru urechile unora. Avem prieteni care aproape că nu l-au auzit niciodată; şi dacă pastorii lor ar fi întrebaţi de ce nu au predicat niciodată despre legământ, ei ar răspunde: «Legământ! Acesta este un lucru scoţian, nu-i aşa? Ceva legat de puritani şi de cei din tagma lor? Toţi sunt morţi astăzi, cel puţin majoritatea; au mai rămas doar câţiva în viaţă, ca şi fosilele din vremurile de demult; se agaţă de această formă demodată a religiei, dar sunt atât de puţini, încât în curând vor dispărea». Aşa spun ei, fraţilor; dar vom vedea; şi între timp, noi, bietele fosile, credem într-adevăr în legământ; suntem aproape la fel de absurzi ca David, care a spus: «El a făcut un legământ veşnic cu mine, înscris în toate lucrurile şi sigur». El, cel care înţelege legământul, a ajuns până la esenţa Evangheliei; dar ce puţini sunt cei cărora le mai pasă azi de legământ!”
Bibliografie
Sfinţi în lume. Puritanii în adevărată lor lumină, Leland Ryken, Editura Reformatio, Oradea, 2004
Lumină şi glorie. O istorie a Americii, Peter Marshall şi David Manuel, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995
Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, Arad, 1995
