Problema răului trebuie abordată punând mai întâi întrebări despre natura răului. Catehismul de la Westminster răspunde la întrebarea „Ce este păcatul?” cu: „Păcatul este orice lipsă de conformare cu legea lui Dumnezeu sau încălcare a legii Lui.” Răspunsul conţine un cuvânt negativ important: lipsă. Lipsa este o deficienţă. Acest cuvânt a fost ales cu grijă de către cei ce au alcătuit catehismul pentru a se potrivi definiţiilor clasice despre rău. Atât Augustin, cât şi Thomas Aquinas au definit răul în termenii absenţei sau privării de ceva şi anume a binelui. Răul este o lipsă a bunătăţii, negarea binelui.
Teologii au înţeles că răul este descris în termeni negativi. Vorbim de necinste, nedreptate, nelegiuire sau Anticrist. Păcatul e înfăţişat ca neascultare. Noi nu putem înţelege necinstea decât în comparaţie cu cinstea. Tot astfel nedreptatea este definită prin contrast cu dreptatea, iar neascultarea pusă în contrast cu ascultarea. S-a spus că răul este parazitar; nu poate exista decât ca şi lipsă sau negare a binelui. Augustin susţinea că răul e dependent de bine în însăşi definiţia sa.
Deoarece răul este definit de termeni negativi e tentant să spui că, din moment ce răul este o negare, iar absenţa sau lipsa nu poate fi absolută, atunci probabil că răul nici nu există. Noi nu putem înţelege un nimic pur. Dacă ceva era absolut rău, ar fi fost o negaţie absolută, ceea ce ar fi nimic. Sau dacă era o lipsă pură ar fi fost de asemenea nimic. Ne putem gândi la bunătate absolută însă nu la rău absolut.
Ca o protecţie împotriva concluziei că răul nu există, magiştrii Reformei din secolul al XVI-lea au adăugat un cuvânt figurativ la definiţia clasică a răului, numindu-l privatio actuosa. Ei au fost de acord că răul este un fel de lipsă, însă cu toate acestea este real. Există şi e activ. Răul este ceva făcut de factorii morali. Acest „face” poate fi activ sau pasiv. Poate fi vorba de păcate prin comitere sau prin omitere. Un păcat prin omitere este a omite să faci ceea ce ar trebui să faci. Dar chiar şi acest „a nu face” este un fel de a face, deoarece înseamnă a face altceva decât ceea ce ar trebui să faci.
Augustin a susţinut că păcatul sau răul este ceva pe care numai o fiinţă bună îl poate face. Aceasta înseamnă că fiinţa trebuie să fi fost mai întâi bună înainte de a fi capabilă să facă rău. El afirma că Adam a fost creat bun însă nu o bunătate imuabilă. El avea capacitatea de a păcătui (posse pecare) şi de a nu păcătui (posse non peccare). Că el a folosit această capacitate de a păcătui ştim aceasta. Ceea ce a vrut Augustin să spună deci este că, din moment ce răul este o lipsă a binelui răul există, deoarece binele există. Deci răul este dependent de bine pentru a-l putea defini.
Că Dumnezeu îngăduie, permite sau hotărăşte să existe răul înseamnă că El consideră bun acest lucru. El hotărăşte numai ceea ce doreşte să aibă loc. Dorinţa Lui este absolut dreaptă, iar motivaţia Sa în toate lucrurile este una bună.
Răul este real şi este rău, însă răul e proxim, nu ultim. El nu este răspunsul final al lui Dumnezeu care face ca toate lucrurile să lucreze potrivit voii Sale imprevizibile, dar drepte.
(Fragmente din capitolul „Providenţa şi problema răului” al cărţii Mâna invizibilă a lui Dumnezeu, R.C. Sproul, Editura Multimedia, Arad, 2009.)
