Ei sunt poporul Lui!
Eu vor fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. (2 Corinteni 6:16)
Un nume aşa de scump: „Poporul Meu”! Ce revelaţie glorioasă: „Vor fi poporul Meu”! Înţelesul cel mai preţios se ascunde în aceste două cuvinte. Întâi de toate, este vorba de o distincţie, deoarece întreaga lume îi aparţine lui Dumnezeu. Cerul şi cerurile cerurilor sunt ale Domnului, care domneşte peste fiii oamenilor; dar despre cei răscumpăraţi prin sângele Său, rosteşte cuvinte pe care nu le are pentru ceilalţi oameni: „Poporul Meu”. În acest cuvânt se cuprinde dreptul de proprietate. Şi este afirmat într-un sens cu totul deosebit: „Partea Domnului, poporul Lui, Iacov, moştenirea Sa”.
Pe pământ, toate naţiunile sunt ale lui Dumnezeu, întreaga lume stă sub stăpânirea Lui, dar poporul pe care şi L-a ales este proprietatea Sa, într-un înţeles special, căci pentru ei Domnul a făcut lucruri mari şi multe, ceea ce n-a făcut pentru alţii: i-a răscumpărat cu sângele Său, i-a atras la El de bună voie, a râvnit spre ei cu toată ardoarea. Inima Sa bate pentru ei, i-a iubit cu o dragoste veşnică, ce nu va pieri niciodată; nicio melodie din lume nu este în stare să întreacă glasul dragostei Sale; nimic din această lume nu poate face să scadă această minunată dragoste.
Dragul meu prieten, poţi tu ridica ochii spre cer să zici: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”? Este El al meu datorită acelei înrudiri sfinte care îmi dă dreptul să-L numesc Părintele meu, al meu prin legătura sfântă a prieteniei scumpe, care este cea mai deplină bucurie a mea? Căci în dorinţa Sa sfântă S-a descoperit mie, dar nu aşa cum Îl cunoaşte lumea. Eşti tu capabil de a deschide cartea cea sfântă dată de Dumnezeu şi să citeşti în ea testamentul tău de mântuire? Este numele tău scris în ea cu sângele cel scump? Eşti tu în stare să atingi poalele veşmintelor Domnului Isus şi cu o credinţă plină de umilinţă să zici: „Hristosul meu”? Dacă da, atunci tu eşti printre cei fericiţi despre care Domnul vorbeşte ca despre poporul Său. Căci dacă Domnul este Dumnezeul tău, şi Isus este Hristosul tău, atunci vei înţelege că tu i-ai devenit drag în Fiul Său preaiubit.
(Farul creştin, 7 septembrie 1946, traducere Victoria Goanţă)
Hristos şi ai Săi
„Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu”. (Ioan 17:22)
Priveşte la Domnul Isus care, în mod deosebit şi cu mână largă, ne-a dăruit nouă tot ceea ce are. Doar câteva procente din ceea ce îi aparţine ar fi îmbogăţit întreaga lume a îngerilor, mai presus de orice închipuire omenească. Însă El nu s-a mulţumit cu atât, ci ne-a dăruit nouă totul, ca să fie al nostru. Ar fi fost de ajuns dacă ne-ar fi îngăduit numai să strângem, de sub masa îndurării, firimiturile dragostei Lui şi să le mâncăm; dar ceea ce El face, nu vrea să fie făcut numai pe jumătate. Ne aşază lângă El la masa bucuriei Lui şi împarte cina cu noi.
Dacă din bogăţiile Sale regeşti ne-ar fi dat numai puţin har, tot am fi avut un motiv destul de important să-I dăruim pentru veci dragostea noastră. Dar nu, El vrea ca logodnica Lui să fie tot atât de bogată ca El, şi nu doreşte niciun fel de slavă sau mărire, din care să nu se împărtăşească şi ea.
El n-a voit să se mulţumească cu mai puţin decât ca ai Săi să-I fie tovarăşi de veşnicie şi astfel ne-a dăruit o moştenire ca să fie proprietatea noastră. Toate comorile le-a vărsat în tezaurul Miresei care este Biserica Sa. Toate lucrurile Sale le priveşte deopotrivă cu cei mântuiţi. Nu există în casa Lui un loc a cărui cheie s-o ascundă de ai Săi. Le-a dăruit deplina libertate, pentru ca tot ce are El să fie proprietatea lor. Se bucură dacă ei beneficiază în toate de comorile dăruite şi reţin pentru ei atât cât pot duce. Belşugul plinătăţii Sale nemărginite stă la dispoziţia credinciosului, ca şi aerul pe care-l respiră. Domnul Isus ţine la gura credinciosului paharul îndurării şi al iertării Sale şi-l îmbie încontinuu să bea. Chiar dacă în veci nu ar putea goli cupa, doar să bea mai departe veşnic, deoarece totul este al său. Ce ar putea da pământul şi cerul ca dovadă a unei părtăşii mai strânse decât aceasta?
(Farul creştin, 1 martie 1947, traducere Victoria Goanţă)
Încrederea în Domnul
Domnul va sfârşi ce a început pentru mine. (Psalmul 138:8)
Încrederea exprimată de psalmist în aceste cuvinte este o evidentă încredere dumnezeiască. El nu zice: „Sunt într-o îndurare aşa de mare în care voi trăi până la sfârşit; credinţa mea este atât de neclintită, încât niciodată nu se va clătina; dragostea mea este aşa de caldă, că niciodată nu se va răci; hotărârea mea este aşa de nestrămutată, încât nimeni nu mă poate clinti de lângă ea”. El nu vorbeşte astfel, ci toată speranţa şi încrederea lui este în Domnul. Dacă încrederea ne-o punem în ceva ce nu este clădit pe Stânca veşnică, atunci ocrotirea şi refugiul nostru preţuieşte mai puţin decât visul; se dărâmă peste noi, spre durerea şi ruina noastră şi ne îngroapă subt dărâmături,
Psalmistul a fost înţelept, nu şi-a zidit încrederea pe lucruri de nimic, ci pe lucrarea Domnului. Domnul este singurul care a început în noi o lucrare bună, şi El este acela care o va duce la bun sfârşit; iar dacă lucrarea nu o isprăveşte El, tot neisprăvită rămâne. Dacă în veşmântul dreptăţii cereşti numai o singură cusătură este făcută de noi, atunci suntem pierduţi; dar încrederea noastră este că Domnul ce a început va şi sfârşi. El a făcut totul, trebuie să facă totul şi va face totul. Să nu ne punem încrederea în ceea ce noi am făcut şi nici în ceva ce ne-am hotărât sigur că vom face, ci exclusiv şi în totalitate în ceea ce Domnul vrea să facă.
Necredinţa şopteşte astfel: „Tu niciodată nu vei fi în stare să faci aceasta, nu vei putea învinge păcatul; gândeşte-te la plăcerile păcătoase ale acestei lumi şi la momelile ei”. Într-adevăr, ne-am surpa în depravare dacă am fi lăsaţi să ne bazăm pe propriile noastre puteri. Dacă am fi siliţi să conducem singuri vasul nostru slab, pe marea viforoasă, fără de sprijin din cer, atunci ar trebui să renunţăm la călătorie. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, deoarece „El sfârşeşte ce a început” şi ne duce spre ţărm, la ţinta dorită. Nu exagerăm dacă ne punem încrederea în El. Având o astfel de încredere, niciodată nu ne vom înşela.
(Farul creştin, 12 iulie 1947, traducere Victoria Goanţă)
