Este foarte cunoscută istoria sutaşului din Capernaum, acest om cu inima caldă care se adresează Domnului Isus, rugându-L să-i vindece un bolnav iubit. Am dat predicii mele acest titlu: Trei păreri despre una şi aceeaşi persoană.
1. Părerea sutaşului despre sine a fost „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu”. Acest bărbat a fost un distins soldat, comandantul garnizoanei romane din Capernaum. Aceasta i-a ridicat foarte mult prestigiul printre iudei. După concepţia păgână a Romei, umilinţa era ceva vrednic de tot dispreţul, mândria fiind considerată cea mai demnă virtute pentru un soldat. Cu siguranţă că sutaşul nu a adus cu el acest bun spiritual din şcoala militară de la Roma, ci umilinţa sa a crescut atunci când a auzit despre Domnul Isus.
În apropierea Mântuitorului el a avut ocazia să privească înlăuntrul vieţii sale ticăloase. El a înţeles principiile înalte ale Domnului Isus şi, faţă în faţă cu El, şi-a văzut josnicia sa. Aceasta l-a făcut să devină umil. Ca să fii umil trebuie să te cunoşti pe tine; fără de aceasta, mândria înnăscută din noi şi aroganţa oglindesc felul nostru de gândire.
La patul unei bolnave a fost chemat medicul. Acesta a întrebat-o: „De ce suferi, doamnă?”. Bolnava a răspuns: „Nu ştii că eu sunt contesă?”. Replica medicului a fost: „De această boală eu nu vă pot vindeca!”.
Mândria este lepra aceea scârboasă a sufletului de care numai Domnul ne poate vindeca. Evanghelia este oglinda în care, pe lângă chipul lui Dumnezeu, ne vedem pe noi aşa cum suntem. Fericit este omul acela care nu priveşte în această lege desăvârşită a slobozeniei ca un ascultător uituc. Când omul îşi vede pentru întâia oară chipul în lumina lui Dumnezeu, nu este ceva uimitor dacă strigă, aşa cum a făcut apostolul Pavel, „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?”.
Vă rog să mă credeţi că nimic nu este mai urgent decât a ne cunoaşte pe noi înşine. Este prea înaltă părerea pe care o avem despre noi şi prea bine cunoscută lauda cu care omul muritor răspunde lui Dumnezeu: „N-am furat, n-am înşelat, n-am omorât pe nimeni!” Faptul acesta întăreşte adevărul că este atât de necesar să ne cunoaştem pe noi înşine.
Nu ai furat? Poate în înţelesul acesta nu, ca să hotărască legea justiţiei. Dar câte zile şi câte ceasuri din viaţa ta te pot condamna, pentru că, deşi trebuia să le foloseşti în slujba lui Dumnezeu, tu le-ai risipit. Nu ai furat? Dar slava lui Dumnezeu de câte ori ai furat-o atunci când adevărurile recunoscute le-ai pus pe seama ta, fără să-L arăţi pe Dumnezeu căruia I se cuvine gloria, cinstea şi mărirea. Nu ai înşelat? De câte ori te-ai înşelat pe tine? Nu ai omorât? De câte ori ai fost fără dragoste, lipsit de recunoştinţă faţă de cei ce ţi-au făcut bine? Lipsa de dragoste şi de recunoştinţă este, de multe ori, o armă mai criminală decât armele moderne.
La o parte cu această dezvinovăţire învechită prin care ai răspuns de nenumărate ori adevărurilor dumnezeieşti! Pe această cale niciodată nu vei ajunge la umilinţă. Această laudă mincinoasă dovedeşte că tu vrei încă să ţii în mână mersul vieţii tale. Nu te-au doborât încă multele griji şi greutăţi care-ţi ies în cale, şi nici sceptrul care-ţi ameninţă viitorul său nesigur?
Omul devine cu adevărat umil atunci când este convins că nu poate lupta mai departe. Când ajungem conştienţi de propria noastră neputinţă, Îi predăm Domnului conducerea vieţii noastre şi renunţăm la orice laudă nesăbuită de care ne-a fost plină inima. Înainte de a-l cunoaşte pe Hristos, Saul din Tars se lăuda cu multe lucruri, însă apoi a mărturisit: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”. Aceasta a fost umilinţa apostolului Pavel! Tot de la Domnul Isus a învăţat şi sutaşul!
Să nu uităm că bolnavul a fost un rob. Ce preţ a avut viaţa unui sclav? Stăpânul îl putea omorî şi nu era responsabil faţă de nimeni. Dar acest sutaş, văzând chinurile robului, alergă plin de milă la Isus, iar când Iubitul Învăţător se arată gata să-l urmeze, centurionul îşi recunoaşte propria sa nevrednicie şi se grăbeşte să-I zică: „Nu sunt vrednic să intri în casa mea.” Dacă astăzi Domnul ar face o vizită în oraşul nostru, oare câţi dintre membrii bisericii noastre ar zice: „Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa mea?”
2. A doua părere despre sutaş este exprimată de evrei, prin bătrânii poporului, care L-au îndemnat pe Învăţător să meargă şi să-l vindece pe robul sutaşului: „Face să-i faci acest bine; căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.” Sutaşul nu s-a simţit vrednic să vină la Domnul Isus, dar bătrânii l-au recomandat prin aceste cuvinte: „Face să-i faci acest bine”. Ce viaţă plină de lumină o fi avut acest sutaş! El a zidit sinagoga din Capernaum. Aceasta a fost construită din marmură albă; ruinele sale se mai văd încă în Capernaum. Cât de în serios a luat acest om închinarea la Dumnezeul cel viu! Chiar dacă serviciul său oficial şi originea sa romană nu i-au permis să intre pe faţă în adunarea religioasă a lui Israel, prin clădirea sinagogii a adus la cunoştinţă că adevărul lui Dumnezeu predicat în sinagogă a fost pentru el o autoritate şi el a văzut în Isus pe Dumnezeu, în a cărui putere s-a încrezut din toată inima. Pe câţi credincioşi nu-i face de ruşine acest om păgân? Câţi dintre creştini nu vorbesc în mod uşuratic despre Isus, iar, pe lângă aceasta, nu dau nimic pe Cuvântul lui Dumnezeu, inima le este plină de îndoială şi necredinţă. Acest sutaş a luat în serios Vestea Bună a lui Dumnezeu.
Fericită este viaţa aceea care atunci când este privită de oameni, aceştia ajung la convingerea: „Omul acesta merită binecuvântarea lui Dumnezeu pentru că viaţa lui este o pildă.” Un proverb oriental spune: „Când ai venit pe lume ai plâns, iar ai tăi s-au bucurat. Să trăieşti în aşa fel încât atunci când ai să mori, tu să te bucuri, iar ei să plângă.”
3. Cea de-a treia părere exprimată despre sutaş îi aparţine Însuşi Domnului Isus: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.” Pentru Israel a strălucit lumina lui Dumnezeu, dar ei au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este dureros că şi azi în lume la fel este respinsă Evanghelia. Răul nu stă în faptul că oamenii sunt prea înţelepţi pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, ci în aceea că oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina. Când ei declară că sunt adânc convinşi de adevărurile ştiinţei este doar un pretext care le vine la îndemână ca să contrazică, de dragul păcatului, Vestea cea Bună a lui Dumnezeu.
În toate timpurile Dumnezeu şi-a avut copiii Săi. Cartea Faptele Apostolilor, care este cuprinsă în Noul Testament, îşi urmează cursul de-a lungul veacurilor în istoria bisericii, care este plină de oameni ai lui Dumnezeu, eroi ai credinţei ca: William Carey, Hudson Taylor, George Müller şi câţi alţi? Dar din biserica noastră câţi vor fi acei pe care Domnul îi va aşeza în rândul slujitorilor Săi? Fiindcă aceasta doreşte Dumnezeu, căci şi dintre noi pe mulţi i-a chemat ca să fie lucrători ai slavei Sale. Câte inimi pătrunse răspund la chemarea lui Dumnezeu? Pe câţi i-a adus harul până acolo ca, adânc umiliţi, să poată zice „Doamne, nu sunt vrednic pentru aceasta?”. Aici este începutul acelei vieţi, a cărei lumină îi îndeamnă pe alţii să zică „Merită să-i faci aceasta”, iar la urmă Îl pune şi pe Domnul în uimire, la fel ca sutaşul din Capernaum. Dumnezeu ştie să-i înalţe pe cei smeriţi. Odată şi Petru, după pescuirea minunată, s-a aruncat plin de umilinţă la picioarele Domnului şi a spus: „Pleacă de la mine, Doamne, căci sunt un păcătos”. Dar tocmai atunci Domnul i-a făcut de cunoscut lui Petru următoarele: „Nu te teme, vei fi pescar de oameni”. Fie ca Domnul să-Şi arate, în noi şi prin noi, minunile harului Său care nu se sfârşesc niciodată.
(traducere Victoria Goanţă, Farul creştin, 27 decembrie 1947)
