Încă o dată trebuie să începi cu începutul şi să te întorci la cele mai simple elemente ale adevărului ceresc la adevărurile fundamentale ale Evangheliei – moartea şi învierea Domnului Isus Hristos – realităţi prea puţin înţelese şi subapreciate de mulţi, realităţi cărora apostolii le-au acordat o importanţă enormă şi pe care le-au accentuat atât de mult; realităţi din care primii creştini, fără întârziere de săptămâni sau luni, şi-au scos pacea şi bucuria.
Tu spui: „Eu nu pot să cred ”. Să analizăm plângerea ta.
Eu ştiu că Duhul Sfânt îţi este la fel de indispensabil ca să crezi, precum îţi este Domnul Isus Hristos ca să fii iertat. Lucrarea Duhului Sfânt este directă şi puternică, şi tu nu vei scăpa de dificultăţile tale încercând să te convingi că acţiunea Lui este indirectă şi că seamănă cu aceea a unui învăţător care îţi prezintă adevărul. Mântuirea pentru păcătos este lucrarea Domnului Isus Hristos; mântuirea în păcătos este lucrarea Duhului Sfânt. El este Cel ce începe şi termină această mântuire personală. Dacă El lucrează în tine ca tu să crezi, este la fel de adevărat că lucrează în tine şi după ce ai crezut, iar aceasta ca o consecinţă a faptului că ai crezut.
Această doctrină nu este nicidecum descurajatoare, ci, din contră, constituie o puternică îmbărbătare pentru păcătos, şi el va recunoaşte aceasta, dacă ajunge să-şi dea seama că este o fiinţă absolut incapabilă, cum îl consideră Sfânta Scriptură. Dacă el nu este complet decăzut, va simţi că doctrina despre lucrarea Duhului Sfânt pentru el este o piedică şi o insultă, la fel cum un călător valid ar simţi că îl împiedici şi îl insulţi, dacă i-ai spune că el nu poate pleca la drum fără să se ţină de braţul tău. Dar dacă un om sănătos se va deplasa singur fără mult ajutor, păcătosul nu va putea da complet la o parte Duhul Sfânt, croindu-şi singur drumul lui spre cer! Adevărul este că, fără ajutorul direct şi atotputernic al Duhului Sfânt, nu poate exista nicio speranţă pentru o fiinţă complet decăzută.
Tu vorbeşti de această incapacitate de a crede, ca şi cum unii nu ar fi fost dotaţi pentru dificultăţi, şi ca şi cum descoperirea acesteia te-a descurajat foarte mult. Tu nu ai fi atât de deznădăjduit, dacă ai afla că poţi crede de la tine însuţi, fără Duhul Sfânt, şi te-ar uşura foarte mult să ţi se spună că în această problemă te poţi dispensa de ajutorul Duhului Sfânt. Dacă aceasta te-ar uşura, este clar că nu te încrezi deloc în Duhul Sfânt, şi ai dori să ai puterea în mâinile tale, deoarece crezi că deschiderea ta de inimă, bunăvoinţa ta, este mult mai mare decât a Lui. Dacă ai cunoaşte adevărul binecuvântat că bunăvoinţa Lui o depăşeşte nespus pe a ta, te-ai bucura că puterea se află în mâinile Lui, mai degrabă decât în ale tale. Te vei simţi mult mai sigur de atingerea scopului dorit înţelegând că puterea de care ai nevoie este în mâini pline de har infinit, şi vei realiza că omul care ţi-a spus că ai în tine toată puterea necesară, ţi-a răpit cea mai bună speranţă a ta, jefuindu-te de o comoară cerească.
Cu câtă înflăcărare primesc unii ideea că ei pot crede şi se pot pocăi, schimbându-se ei înşişi, ca şi cum aceasta ar fi consolare pentru duhul neliniştit! Ca şi cum aceasta ar fi soluţia pentru marea dilemă! (…) Oare dacă ţi s-ar spune că, deşi nu ai suficientă putere să-L iubeşti pe Dumnezeu, totuşi în virtutea unei mici puteri rămase, poţi realiza această cea mai mică dintre toate faptele religioase – să crezi în Fiul lui Dumnezeu – te va salva de amărăciunea disperării?
Dacă ai asemenea gânduri, este evident că nu cunoşti cât de mare este boala ta, nici adâncimile inimii tale păcătoase, nu înţelegi Vestea Bună pe care ţi-o aduce Fiul lui Dumnezeu – adică eliberarea completă din tot ce te apasă, fie că este vorba de vină sau incapacitate. Ai uitat vestirea binecuvântată: „Numai în Domnul locuieşte dreptatea şi puterea” (Isaia 45:24) (în engl.: „în Domnul am dreptate şi putere”). Da, neprihănirea şi puterea ta vin de la Dumnezeu; totuşi, în timp ce tu admiţi primul aspect, îl negi pe cel de al doilea. (…)
Dacă ai înţeles Evanghelia adevărată şi caracterul ei complet gratuit, îţi vei da seama că omul care încearcă să te convingă că mai ai în tine suficientă putere pentru a realiza ceva fără Duhul Sfânt, este un tot atât de mare vrăjmaş al crucii şi al sufletului tău, ca şi acela care vrea să te facă să crezi că nu eşti complet vinovat, ci ai o oarecare bunătate, şi de aceea pentru iertare nu ai nevoie să fii complet îndatorat sângelui şi neprihănirii lui Emanuel.
„Fără putere” este literalmente descrierea stării tale, la fel ca şi „fără bunătate”. Dacă ai înţeles Evanghelia, conştienţa totalei tale incapacităţi va fi exact descoperirea faptului că tu eşti tocmai păcătosul acela căruia i s-a trimis marea mântuire, că pentru însăşi incapacitatea ta a fost totul prevăzut, şi că tu te afli în poziţia celui care are nevoie de ajutorul Duhului atotputernic, pe care-l vei primi cu siguranţă.
Până când nu simţi slăbiciunea ta extremă, nu eşti capabil (dacă pot să spun aşa) să primeşti ajutorul ceresc. Ideea de capacitate proprie, de aptitudine moştenită, respinge categoric ajutorul Duhului, la fel cum orice idee de bunătate naturală, îndepărtează ispăşirea făcută de Mântuitorul. Faptul că nu vezi că nu ai nicio putere te împiedică să crezi. Atâta timp cât crezi că mai ai puţină putere, vei încerca să foloseşti acea putere ca să faci ceva şi, în special, pentru propria ta satisfacţie şi a Satanei, acea mare faptă sau exerciţiu al sufletului numit „credinţă”. Dar când constaţi că nu ai nicio putere, cuprins de disperare, vei înceta să lucrezi şi – înainte de a fi conştient – vei crede! Deoarece, dacă a crede nu înseamnă a înceta să mai lucrezi, este cel puţin rezultatul necesar şi imediat al acesteia. Tu ai consumat micul tău stoc de putere pe care ţi-ai imaginat că îl ai, strângând puternic frânghiile neprihănirii proprii, dar acum când eşti forţat să observi că nu ai nicio putere, te abandonezi în braţele Domnului Isus. Însă tu nu vei face niciodată aceasta, dacă îţi închipui că ai putere să crezi.
Apostolul Pavel, după mulţi ani de credinţă, se bizuia numai pe puterea acordată de Domnul Isus Hristos. Cu cât mai mult trebuie să faceţi lucrul acesta tu şi toţi cei ce până acum încă nu aţi crezut deloc! Pavel a spus:„Simt plăcere în slăbiciuni”. Aceasta este lipsa mea de putere. Tu spui: „Sunt deprimat din cauza aceasta!”
Cei care îţi spun că mai ai ceva putere şi că trebuie să foloseşti acea putere pentru a crede şi a te pocăi, sunt duşmani ai păcii tale şi răstoarnă Evanghelia. În realitate, ei îţi spun că credinţa este o lucrare şi că pentru a fi mântuit, trebuie să faci acea lucrare. Ei îşi bat joc de tine. Acceptând sfatul lor, îi aduci ofensă şi te împotriveşti Duhului Sfânt care luptă în interiorul tău: tu pretinzi cu mândrie o putere pentru omul căzut, putere care îi aparţine numai Celui ce n-a căzut; tu negi desăvârşirea lucrării divine făcută pentru păcătos, în plinătatea Celui în care I-a plăcut Tatălui să locuiască toată plinătatea. (…)
Faptul că te pui singur în încurcătură cu acest „nu pot” arată că tu continui în direcţia greşită, încă te trudeşti cu gândul că a crede este o lucrare care trebuie să fie făcută de tine, şi nu simpla recunoaştere a unei lucrări făcute de altul. Vei face tu ceva ca să obţii pace şi crezi că dacă ai putea face acel mare lucru numit credinţă, Dumnezeu ţi-ar da în schimb pace. Privită din această perspectivă, credinţa îţi apare ca un preţ, un efort şi în acelaşi timp o lucrare – pe când, în realitate, ea nu este nimic din toate acestea, ci a înceta să lucrezi şi să încerci să plăteşti pentru mântuire. Credinţa nu este escaladarea unui munte, ci a înceta să urci şi să-I permiţi Domnului Isus Hristos să te poarte în braţele Lui.
Probabil tu crezi că propriul tău act de credinţă trebuie să te mântuiască, pe când accentul cade pe Subiectul credinţei tale fără care propriul tău act de credinţă, oricât de bine realizat este nul. Presupunând că a crede este o lucrare puternică, tu întrebi: „Cum trebuie să o îndeplinesc corect?” Dar pacea ta nu trebuie să provină din nicio realizare sau performanţă de felul acesta, ci să ţi-o dea numai Acela spre care arată Tatăl: „Iată Robul Meu, pe care L-am ales”. Este ca şi cum ar spune: „Priveşte la El, cum au privit israeliţii la şarpele de aramă! Uită totul despre tine: credinţa ta, gândurile tale, sentimentele tale, pocăinţa ta, rugăciunile tale, şi priveşte numai la El!”
Mântuirea este în El, nu în insuficientul tău act de credinţă, în El şi în dragostea Lui fără margini trebuie să-ţi găseşti locul de odihnă. Pacea trebuie să vină din El, nu din exerciţiile sufletului tău cu privire la Persoana Lui. Privirea îndreptată către propria ta credinţă va sluji numai neprihănirii tale personale.
A căuta satisfacţie în ceea ce priveşte calitatea sau cantitatea credinţei tale, înainte de a lua mângâiere din lucrarea Domnului Isus, înseamnă să persişti în presupunerea că lucrarea nu este desăvârşită încât să-ţi dea mângâiere îndată ce ai primit-o. Este ca şi cum ai susţine că, până când nu i se adaugă o anumită măsură de sentimente religioase, aceasta nu conţine nicio mângâiere pentru păcătos. (…)
Apoi, incapacitatea ta nu constă în a realiza corect acest minunat act al credinţei, ci încetând orice asemenea încercări ale propriei neprihăniri de a realiza vreo faptă, sau de a face un lucru oarecare pentru ca sa fii mântuit Astfel, realitatea este că încă nu ai văzut o asemenea suficienţă în acea unică, mare lucrare a Fiului lui Dumnezeu de la cruce, care să te conducă să abandonezi toate eforturile tale jalnice de a îmbunătăţi ceva de-al tău. De îndată ce Duhul Sfânt te convinge de atotsuficienţa lucrării ispăşitoare a Domnului Isus,aşa cum este ea, o sfârşeşti cu toate încercările tale de a mai adăuga ceva, şi în locul tuturor acestor eforturi personale, iei ca pentru tine ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos.
Lucrarea Duhului Sfânt nu are menirea să-l determine pe om să facă ceva care îl va mântui, sau îl va ajuta să se mântuiască, ci tocmai să desprindă de toate eforturile şi performanţele sale, de toate calităţile sau defectele lui pentru ca el să fie mulţumit cu mântuirea pe care le-a câştigat-o Mântuitorul, tuturor celor pierduţi.
Aminteşte-ţi că ceea ce tu numeşti incapacitate, Dumnezeu o consideră vina ta, şi că această incapacitate este un lucru voluntar. Dumnezeu nu a pus aceasta în tine, deoarece te-a creat cu puterea deplină de a face tot ce îţi spune să faci. Tu în mod deliberat nu asculţi şi nu crezi. Nimeni nu te forţează să faci aceste două lucruri. Faptul că-L respingi pe Domnul Isus Hristos este alegerea ta liberă, un gest deliberat din partea ta.
Pretinsa ta incapacitate este un lucru îngrozitor de nelegiuit, este rezumatul stării tale decăzute, te apropie nespus de mult de firea satanică. Incapabil să-L iubeşti pe Dumnezeu, sau chiar să crezi în Fiul Său! Capabil doar să-L urăşti şi să-L respingi pe Domnul Isus Hristos! O vină teribilă! Nelegiuirea de nedescris a inimii omului!
Într-adevăr, acest „nu pot” te ţine departe de Domnul Isus Hristos. „Nu pot” este tot una cu „nu vreau”. Nu cunoşti dimensiunea faptului „nu pot”. „Nu vreau” aceasta este bariera reală şi prezentă. „Şi nu vreţi să veniţi ia Mine, ca să a veţi viaţă!” (Ioan 5:40). „Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22.17).(…)
Indiferent ce ar putea spune inima ta răzvrătită, cuvintele Domnului Isus Hristos sunt adevărate: „Nu vreţi!”. Ce a spus El când a plâns Ierusalimul care nu s-a pocăit, îţi spune şi ţie. „Eu vreau, dar voi nu vreţi” (Matei 23:37). „«Voi nu vreţi» – sunt cuvinte îngrozitoare”, scrie dr. John Owen. „Indiferent de pretext, la baza acestui refuz se află o voinţă îndârjită. Şi, vai, ce trebuie să fie tăria ca şi vina acestei necredinţe, când nimic altceva decât atotputernicia Duhului Sfânt n-o poate smulge din tine!”
Eşti încurcat în ceea ce priveşte doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi alegerii. Mă îndoiesc că un om care crede în Dumnezeu ar trebui să se poticnească de acestea. Pentru că, dacă există un Dumnezeu împărat, „etern, nemuritor, nevăzut”, El nu poate fi decât suveran, care lucrează potrivit cu voia Lui şi care alege în conformitate cu scopul Lui. S-ar putea să nu-ţi placă aceste doctrine, dar poţi scăpa de ele numai negând complet existenţa unei Fiinţe infinite în înţelepciune, glorie şi putere. Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu dacă nu ar fi absolut suveran în lucrările Sale actuale şi în planurile Lui veşnice.
Dar cum se va putea rezolva dilema ta pentru a scăpa de suveranitate şi alegere? Presupune că acestea ar fi puse deoparte, tu încă rămâi aceeaşi fiinţă decăzută şi fără ajutor. Adevărul este că dificultatea reală a păcătosului nu constă nici în suveranitate, nici în alegere, ci în propria lui stare decăzută. Dacă îndepărtarea acestor „doctrine dure” (cum le numesc unii) ar schimba cu ceva propria lui stare de păcat, sau l-ar face mai capabil să creadă şi să se pocăiască, dificultatea ar fi sarcina doctrinelor, dar dacă nu, atunci aceste doctrine nu sunt deloc o piedică. Dacă suveranitatea lui Dumnezeu l-ar opri să vină la Domnul Isus Hristos, păcătosul ar avea motive serioase să se plângă împotriva doctrinei; dar dacă este vorba de propria lui stare decăzută, nu este iraţional să obiectezi faţă de un adevăr care nu a aruncat niciodată fie şi cea mai mică umbră de piedică în calea întoarcerii tale la Dumnezeu?
Doctrina alegerii a ajutat multe suflete să ajungă în cer, însă n-a fost niciodată o piedică pentru mântuirea cuiva. Starea decăzută este piedica, alegerea este calea lui Dumnezeu de a birui, a anula acea piedică. Şi dacă acea piedică nu este anulată în toţi, ci numai în unii, cui i se va găsi vină? A fost Dumnezeu obligat să anuleze aceasta în toţi? A fost El obligat să aducă pe orice om la Hristos şi să scoată orice tăciune din foc? Nu îl acuza pe Dumnezeu pentru ceea ce îţi aparţine doar ţie! Nu te irita şi nu te nelinişti cu privire la suveranitatea Lui, când adevărata rădăcină a răului este propria ta inimă nespus de nelegiuită!
(Fragmente din volumul Calea păcii lui Dumnezeu, Horatius Bonar, traducere Monica Dan, Editura Stephanus, Bucureşti, 1997. Cartea poate fi citită aici, în original.)
