Închinarea în familie

În multe biserici şi case, închinarea în familie este un lucru opţional, sau cel mult un exerciţiu superficial, ca o porţie scurtă de har înaintea mesei. Drept consecinţă, mulţi copii cresc fără vreo experienţă sau impresie cu privire la credinţa şi închinarea creştină ca fiind realităţi zilnice.

După cum merge familia, aşa merge şi biserica, şi aşa merge şi ţara. Închinarea în familie este unul din factorii cei mai decisivi pentru felul cum familiile noastre vieţuiesc.

Fundamentele teologice ale închinării în familie sunt înrădăcinate în chiar Fiinţa lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne spune că dragostea lui Dumnezeu este inseparabilă de viaţa Lui în Sfânta Treime. Dragostea lui Dumnezeu se revarsă în exterior. Ea împarte starea ei binecuvântată de la o Persoană a Trinităţii la Celelalte. Dumnezeu nu a fost niciodată o Persoană individuală, solitară, căreia să Îi lipsească ceva în El Însuşi. Plinătatea de lumină şi dragoste este împărtăşită veşnic între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Conform Scripturii, Dumnezeu trebuie să fie slujit în acte speciale de închinare în familiile noastre de azi în următoarele trei modalităţi:

1. Învăţătură zilnică din Cuvântul lui Dumnezeu.Dumnezeu trebuie să fie cinstit prin citirea şi învăţarea zilnică a Cuvântului Lui. Prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, precum şi a instruirii din Cuvânt, părinţii şi copiii sunt chemaţi să interacţioneze unii cu alţii în ceea ce priveşte adevărul sacru, după cum scrie în Deuteronom 6:6-7: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula” (cf. Deuteronom 11:18-19).

2. Rugăciune zilnică înaintea tronului lui Dumnezeu. Ieremia 10:25 spune: „Varsă-Ţi urgia peste neamurile care nu Te cunosc, şi peste popoarele [în original „familiile” – n.tr.] care nu cheamă Numele Tău!” Chiar dacă este adevărat că în contextul versetului din Ieremia 10:25, cuvântul familii face referire mai degrabă la grupuri de oameni, acest cuvânt se aplică şi familiilor individuale. Putem argumenta că aceasta se aplică de la grupurile mai mari la cele mai mici. Dacă mânia lui Dumnezeu cade asupra grupurilor de familii care neglijează rugăciunea comună, cu cât mai mult atunci va cădea mânia Lui asupra familiilor individuale care refuză să cheme Numele Lui! Toate familiile trebuie să cheme Numele lui Dumnezeu, altfel ele se expun de la sine indignării lui Dumnezeu.

3. Cântarea zilnică a laudelor la adresa lui Dumnezeu. Psalmul 118:15 spune: „Strigăte [în original „cântări”–n.tr.] de biruinţă şi de mântuire se înalţă în corturile celor neprihăniţi: dreapta Domnului câştigă biruinţa!” Iată o referinţă clară la cântare. Psalmistul spune că acest sunet se înalţă (nu că ar trebui să se înalţe) în corturile celor neprihăniţi. Philip Henry, tatăl cunoscutului Matthew Henry, a fost convins că acest pasaj constituie baza biblică pentru cântarea psalmilor în familie. El a argumentat în favoarea ideii că aceste cântări pline de bucurie vin din corturile individuale ale celor neprihăniţi. El implică atât cântarea în familie, cât şi cântarea în adunare. Aşadar, cântecele de bucurie şi mântuire trebuie să se înalţe zilnic din casa fiecărei familii.

(Fragmente din cartea Închinarea în familie, Joel R. Beeke, traducere Societatea Misionară Coresi)

Când ajungem cu istoria la trezirile evanghelice din timpul Reformei, descoperim că suntem în mijlocul unui adevărat fluviu de autoritate şi exemplu în materie de închinare în familie, încât este suficient să ne mulţumim chiar şi cu observaţii generale. Indiferent care au fost practicile generaţiilor de după ei, reformatorii timpurii au fost unanim cunoscuţi ca aceia care au pus un mare preţ pe devoţiunea în familie. Rugăciunile lui Luther în casa lui sunt relatate cu căldură de biografii şi contemporanii lui. În zilele lor bune, bisericile din Germania au fost binecuvântate cu o largă răspândire a evlaviei practicate în familie şi realităţi similare sunt prezentate în istoria Elveţiei, Franţei şi Olandei.

Dar în nicio ţară nu a strălucit mai tare lumina familiei ca în Scoţia. Închinarea în familie, în toată plinătatea ei, a fost contemporană primei perioade a Reformei. Probabil că nicio altă ţară, judecând raportat la numărul locuitorilor, nu a avut vreodată atât de multe familii care se rugau; şi poate că niciuna nu este în această situaţie acum. În 1647, Adunarea Generală a Bisericilor a publicat „Ghidul pentru Închinarea în Familie” (în original „Directory for Family-Worship”), în care se spuneau următoarele:

„Îndatoririle obişnuite care sunt cuprinse în această practică a evlaviei care are loc în familii, când ele au ca ţintă evlavia, sunt acestea: mai întâi, rugăciunea şi laudele aduse cu referire specială la situaţia Bisericii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei, ca şi pentru starea actuală a familiei şi a fiecăruia din membrii ei. Urmează citirea Scripturilor, însoţită de catehizarea într-un limbaj simplu, astfel încât şi cei mai neînvăţaţi să aibă înţelegerea îmbogăţită spre folos în slujirile publice, şi ca ei să fie capabili să înţeleagă mai mult Scripturile, atunci când sunt citite; şi asta se va face împreună, în discuţii evlavioase care să aibă ca obiectiv edificarea tuturor membrilor în cea mai sfântă expresie a credinţei; se va face, de asemenea, cu disciplinare şi certare, pentru motive întemeiate, de către cei care au această autoritate în cadrul familiei. Capul familiei se va îngriji ca niciun membru al acesteia să nu lipsească de la vreuna din părţile timpului de închinare în familie; şi, văzând punerea în practică în mod obişnuit a tuturor acestor părţi ale închinării în familie ca fiind conduse adecvat de capul familiei, slujitorul bisericii va îndemna pe cei care sunt leneşi, şi îi va instrui pe cei care sunt slabi, astfel încât să îi antreneze pentru aceste obiceiuri.”

Atunci când Mărturisirea de Credinţă Westminster a fost adoptată de către Biserica Scoţiei, ea conţinea această precizare, care este încă valabilă pentru noi: „Lui Dumnezeu trebuie să I se dea închinare în orice lor, în duh şi în adevăr; zilnic, în cadrul familiilor şi la nivelul fiecărei persoane, în rugăciunea secretă”. Conform acestor principii, practica închinării în familie a devenit universală în adunările presbiteriene din Scoţia şi printre toţi nonconformiştii din Anglia. În special în Scoţia, persoanele cele mai smerite, din cele mai izolate cătune, l-au onorat zilnic pe Dumnezeu prin laudă; şi nimic nu era mai caracteristic oamenilor din acele zile decât închinarea în familie. „Am văzut uneori închinarea în familie în casele mari”, spunea dl. Hamilton, „dar am simţit că Dumnezeu era atât de aproape când îmi aşezam genunchii în rugăciune alături de familii când îngenuncheau pe pardoselile de pământ ale căsuţelor lor. Am văzut închinarea în familie printre secerători, în hambar. În acele vremuri închinarea era întâlnită şi pe vasele de pescuit, prin estuarele şi pe lacurile Scoţiei. Am auzit chiar despre acest obicei ca fiind ţinut până şi în adâncimile minelor de cărbune”.

Închinarea în familie este o datorie de slujire înaintea lui Dumnezeu, spre creşterea mărinimiei şi a harului Său faţă de familii, slujire care devine atât de necesară din cauza lipsurilor, ispitelor, pericolelor şi păcatelor din sânul familiei; şi care trebuie potrivită şi împlinită corect în cea mai mare sârguinţă din orice loc şi în orice situaţie s-ar găsi fiecare familie.

(Fragmente din volumul Închinarea în familie – Redescoperind binecuvântarea comuniunii cu Dumnezeu în familie, James Waddel Alexander, 1846, traducere Societatea Misionară Coresi)