În vara anului 1881, un oarecare turist american a vizitat Londra; printre obiectivele călătoriei era participarea la un serviciu de închinare la Tabernacolul Metropolitan, pentru a-l auzi pe Spurgeon predicând. Mai târziu avea să scrie despre experienţele sale într-un articol intitulat „O zi cu Spurgeon”, publicat în ziarul newyorkez The Christian Advocate, în 13 octombrie 1881.
Iată cum descrie pe scurt Peter Morden (în cartea sa Spurgeon – predicatorul poporului, Editura UBCBR, 2011) experienţele trăite de vizitatorul american la Metropolitan Tabernacle (sublinierile ne aparţin):
Cu puţin înainte de 11.00 a.m. „un englez chipeş, scund, îndesat… a urcat plin de zel dintre rânduri către mica platformă”. Vizitatorul l-a recunoscut imediat pe Spurgeon din multele fotografii şi desene pe care le văzuse. Murmurul conversaţiei se stinse. Slujba era pe punctul de a începe.
Închinarea a început cu un imn pe care adunarea l-a cântat în picioare. Americanii erau obişnuiţi cu orgă şi cor, dar la Tabernacol nu se găseau niciuna dintre acestea (Spurgeon, doar pe jumătate glumind, obişnuia să numească orga „şuieratul diavolului!”). Nu erau instrumente muzicale deloc şi singurul ajutor pe care adunarea îl avea era acela al celui care conducea cântarea. Acesta era un bărbat care stătea în faţă şi dădea tonul. Dar la momentul potrivit miile de voci se uneau în laudă, pentru a crea o „avalanşă de sunet” pe are americanul a găsit-o foarte melodioasă. Potrivit paginilor relevante din Metropolitan Tabernacle Pulpit, ei au cântat numărul 913 din cartea de imnuri a capelei. Acesta era un imn din secolul XVIII, puţin cunoscut astăzi, care începea prin cuvintele „Treziţi-vă, sufletele noastre adormite’”. Când cele cinci strofe au fost cântate, toate sufletele adormite fuseseră cu adevărat trezite.
Tiparul slujbei era aproximativ standardizat pentru acel timp. Spurgeon conducea totul. Erau rugăciuni, atât de laudă cât şi de mijlocire, şi apoi un alt imn. Spurgeon citea apoi din Biblie, presărând, după obiceiul său, comentarii consecutive ale pasajului. Aceasta pentru a ajuta prin explicarea unor versete mai dificile şi pentru a le aplica la vieţile oamenilor. Ca un tot, închinarea era atât simplă, cât şi bazată pe Biblie.
Rugăciunile lui Spurgeon au fost remarcabile. Au fost descrise ca fiind „simple”, „serioase” şi „înfocate”. În timp ce se ruga, Spurgeon părea că poartă întreaga adunare cu sine astfel încât, deşi o singură persoană vorbea, întreaga biserică, în tăcere, spunea cuvintele cu el. Spurgeon dădea glas devotamentului şi cererilor poporului însuşi. D. L. Moody, evanghelistul, considera că rugăciunile publice ale lui Spurgeon erau chiar mai remarcabile decât predicarea sa. Aceste rugăciuni puteau fi foarte expresive, dar nu era nicio goană artificială după efect. Când se ruga Spurgeon, oamenii simţeau că el era în legătură cu Dumnezeul cel viu şi ei erau atraşi să se roage cu el.
Apoi, după aceste rugăciuni, citire şi imnuri, sosea timpul pentru predică. Spurgeon a predicat, conform raportului vizitatorului, puţin sub o oră. Dacă aceasta era adevărat, era cu puţin mai lungă decât cea normală, căci predica de patruzeci – patruzeci şi cinci de minute era standard pentru majoritatea mesajelor lui de la Tabernacol. Predica era din Romani 13:11-14. Acestea sunt versetele care includeau cuvintele: „să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, şi… să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Mesajul poate fi găsit în Volumul 27 al Metropolitan Tabernacle Pulpit, unde este predica numărul 1614. Spurgeon a dat un sunet clar de trâmbiţă pentru a se dezbrăca vechiul şi pentru a se îmbrăca noul (vezi Coloseni 3:1-14). El s-a focalizat puternic pe nevoia de puritate, şi, în special, pe asemănarea cu Hristos. Pe măsură ce înainta în mesaj, el sublinia în mod special fraza din Romani 13:14: „… îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos”.
Pe măsură ce vorbea, Spurgeon părea complet absorbit de subiectul său. Americanul auzise alţi predicatori care arătau mai mult spre ei decât spre Hristos. Pastorul Tabernacolului Metropolitan era diferit, dând dovadă de smerenie vizibilă şi „uitare de sine”. Nu doar predica despre asemănarea cu Hristos, de fapt părea să întruchipeze acea calitate, chiar în timp ce vorbea. Demn de notat este şi faptul că Spurgeon nu vorbea de sus ascultătorilor săi. „Era, în toate lucrurile, una cu oamenii lui, şi îi făcea să înţeleagă şi să simtă aceasta”. Când slujba s-a încheiat şi mulţimea s-a îndreptat încet spre ieşirea din clădire, vizitatorul era convins că ei plecaseră cu predica lui Spurgeon „în inimile lor”. Dacă era aşa, atunci mii de oameni în acea dimineaţă primiseră o viziune proaspătă asupra lui Hristos, precum şi a diferenţei pe care o putea face El în vieţile lor.
Această descriere a unei slujbe obişnuite de la Tabernacol ne ajută să întrezărim slujirea de fiecare duminică a lui Spurgeon.
