Pentru că Dumnezeu este sfânt El urăşte tot păcatul. El iubeşte tot ce este în conformitate cu legile Lui, şi se împotriveşte la tot ceea ce este contrar acestora. Cuvântul Lui afirmă clar, „Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi” (Proverbe 3:32). Şi din nou, „Gândurile rele sunt urâte Domnului” (Proverbe 15:26). De aceea trebuie să pedepsească păcatul. Dumnezeu a iertat păcătoşi de multe ori, dar El niciodată nu iartă păcatul; iar păcătosul este iertat numai din pricina Altuia care a purtat pedeapsa lui; pentru că „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). De aceea ni se spune, „Domnul Se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui” (Naum 1:2). Pentru un singur păcat i-a izgonit Dumnezeu pe primii noştri părinţi din Eden. Pentru un singur păcat toţi urmaşii lui Ham au căzut sub un blestem care rămâne peste ei şi în ziua de azi (Geneza 9:21). Pentru un singur păcat Moise a fost exclus din Canaan, servitorul lui Elisei lovit de lepră, Anania şi Safira luaţi de pe tărâmul celor vii.
Cei nenăscuţi din nou nu cred cu adevărat în sfinţenia lui Dumnezeu. Concepţia lor despre caracterul Lui este cu totul unilaterală. Ei cred cu naivitate că mila Lui va predomina peste toate. „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine” (Psalmul 50:21) este acuzaţia lui Dumnezeu împotriva lor. Ei se gândesc doar la un „dumnezeu” modelat după inimile lor rele. De aici rămânerea lor în prostia nebunească.
Nimic nu dovedeşte mai mult teribila depravare a inimii omului şi vrăjmăşia lui împotriva Dumnezeului viu decât a-i pune înainte pe Cel ce este infinit şi imuabil sfânt. Ideea lui proprie despre păcat este practic limitată la ceea ce lumea numeşte „crimă”. Tot ceea ce este mai puţin de atât, omul reduce la „defecte”, „greşeli”, „infirmităţi” etc. Şi chiar şi atunci când păcatul măcar este recunoscut, sunt aduse scuze şi atenuări pentru acesta.
„Dumnezeul” pe care marea majoritate a aşa-zişilor creştini îl „iubesc”, este privit foarte mult ca un bătrân indulgent. Dar Cuvântul spune, „Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea” (Psalmul 5:5). Şi din nou, „Dumnezeu care Se mânie în orice vreme” (Psalmul 7:11). Dar oamenii refuză să creadă în acest Dumnezeu, şi scrâşnesc din dinţi când ura Lui pentru păcat este adusă cu stăruinţă în atenţia lor.
Dumnezeu nu a încercat de loc să-Şi ascundă mânia. Lui nu Îi este ruşine să facă de cunoscut că răzbunarea şi furia Îi aparţin. Propria lui provocare este: „Să ştiţi dar că Eu sunt Dumnezeu, şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea. Căci Îmi ridic mâna spre cer, şi zic: ‚Cât este de adevărat că trăiesc în veci, atât este de adevărat că atunci când voi ascuţi fulgerul sabiei mele, şi voi pune mâna să fac judecată, Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei, şi voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc’” (Deuteronom 32:39-41). Un studiu al concordanţei arată că există în Scriptură mai multe referiri la mânia şi furia lui Dumnezeu, decât la dragostea şi tandreţea Lui. Pentru că Dumnezeu este sfânt, El urăşte orice păcat; şi pentru că urăşte orice păcat, mânia Lui se aprinde împotriva păcătosului: Psalmi 7:11.
Mânia lui Dumnezeu este o perfecţiune Divină la fel de mult cum este credincioşia, puterea, sau mila Lui. Trebuie să fie aşa, pentru că nu există nici o pată, nici cel mai mic defect în caracterul lui Dumnezeu; totuşi, ar exista dacă „mânia” I-ar lipsi! Indiferenţa faţă de păcat reprezintă o abatere morală, iar cel care nu o urăşte este un lepros moral. Esenţa naturii lui Dumnezeu face iadul o necesitate reală pe cât este de imperativ şi etern necesar Raiul. Nu numai că nu există imperfecţiune în Dumnezeu, dar nu există nici o perfecţiune în El care să fie mai puţin perfectă decât celelalte.
Mânia lui Dumnezeu este eterna Lui detestare a tot ceea ce nu este neprihănit. Este dizgraţia şi indignarea dreptăţii Divine împotriva răului. Este sfinţenia lui Dumnezeu stârnită împotriva păcatului. Este cauza dinamică a acelei sentinţe drepte pe care El o hotărăşte asupra păcătoşilor. Dumnezeu Se mânie pe păcat pentru că acesta este o rebeliune împotriva autorităţii Sale, o daună adusă suveranităţii Sale inviolabile. Cei ce se revoltă împotriva guvernării Divine vor fi făcuţi să înţeleagă că Dumnezeu este Domnul. Ei vor fi făcuţi să simtă cât de mare este acea Maiestate pe care ei o dispreţuiesc, şi cât de groaznică este acea mânie ameninţată la care ei iau seama atât de puţin. Asta nu înseamnă că mânia lui Dumnezeu este o răzbunare malignă şi maliţioasă, aducând injurii doar de dragul de a o face, sau ca răspuns la injuriile primite. Cu toate că Dumnezeu Îşi va reabilita domnia Sa ca Guvernatorul universului, El nu va fi răzbunător.
„Nimic nu este mai liniştit decât marea, totuşi când este furtună, nimic nu se dezlănţuie mai tare. Nimic nu este atât de dulce ca răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu, şi nimic atât de teribil ca mânia Lui când se aprinde” (William Gurnall, 1660).
Pentru că Dumnezeu este sfânt, împăcarea cu El pe baza faptelor creaturii este complet imposibilă. Poate Cel Imaculat să găsească plăcere în „haina mânjită” (Isaia 64:6)? Cel mai bun lucru pe care omul păcătos îl poate aduce este murdar. Dumnezeu S-ar lepăda de Sine, Şi-ar înjosi perfecţiunile, dacă ar socoti neprihănit şi sfânt ceea ce nu este cu adevărat aşa; şi nimic din ceea ce are, măcar cea mai mică pată contrară naturii lui Dumnezeu, nu este aşa. Dar binecuvântat să fie numele Lui, pentru că ceea ce a cerut sfinţenia, harul a oferit în Isus Hristos Domnul nostru. Fiecărui păcătos care a fugit către El pentru adăpost, harul i s-a dat „în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6).
Pentru că Dumnezeu este sfânt cea mai înaltă reverenţă i se cuvine apropierii noastre de El. „Dumnezeu este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor, şi de temut pentru toţi cei ce stau în jurul Lui” (Psalmul 89:7). Apoi „Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci este Sfânt!” (Psalmul 99:5). Da, „înaintea aşternutului picioarelor Lui”, în cea mai joasă postură a umilinţei, plecaţi-vă înaintea Lui. Când Moise se apropia de rugul de foc, Dumnezeu a spus, „scoate-ţi încălţămintele din picioare” (Exod 3:5). El trebuie slujit „cu frică” (Psalmul 2:11). Cererea Lui pentru Israel a fost, „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” (Levitic 10:3). Cu cât sunt inimile noastre mai copleşite de nespusa Lui sfinţenie, cu atât mai plăcută Lui va fi aproprierea noastră de El.
Deoarece Dumnezeu este sfânt noi trebuie să dorim să ne conformăm Lui. Porunca Lui este, „fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16). Nouă nu ni se cere să fim omnipotenţi sau omniscienţi cum este Dumnezeu, dar trebuie să fim sfinţi, şi aceasta „în toată purtarea voastră” (1 Petru 1:15).
Aceasta este modul principal de a onora pe Dumnezeu. Noi nu Îl slăvim pe Dumnezeu printr-o înaltă admiraţie, sau prin exprimări elocvente, sau prin slujbe pompoase adresate Lui, ca atunci când aspirăm la o conversaţie cu El, cu duhuri nepătate, şi când trăim pentru El trăind ca El (Stephen Charnock).
Deci, cum Dumnezeu, şi numai El, este Sursa şi Izvorul sfinţeniei, haideţi, la modul serios, să căutăm sfinţenia din El; fie ca rugăciunea noastră zilnică să fie ca El să ne „sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23).
(Fragmente din volumul Atributele lui Dumnezeu, Arthur W. Pink, traducerea numaiharul.org)
