În ultima sa carte, Whatever Happened to The Gospel of Grace?, Rediscovering the Doctrines that Shook the World, scrisă cu puţin timp înainte de moarte, dr. James Montgomery Boice, fost pastor la Tenth Presbiterian Church, Philadelphia, dă atât diagnosticul, cât şi reţeta pentru închinarea comună din bisericile evanghelice contemporane. El a scris următoarele cuvinte:
În ultimii ani, am observat prezenţa tot mai scăzută şi, în unele cazuri, absenţa totală a elementelor care au fost întotdeauna asociate cu închinarea la Dumnezeu.
Rugăciunea. Pentru mine este aproape de neconceput că un lucru numit închinare se poate ţine fără o rugăciune semnificativă, dar tocmai acest lucru se întâmplă. De obicei, este o rugăciune scurtă la începutul serviciului, deşi chiar şi aceea începe să dispară. Este înlocuită cu o întâmpinare călduroasă pentru a-i face pe oameni să se simtă lejer şi bineveniţi. Uneori, oamenii sunt încurajaţi să se întoarcă şi să dea mâna cu cei din jurul lor. O altă rugăciune în general păstrată este aceea pentru darurile de bunăvoie. Putem să înţelegem acest lucru de vreme ce este nevoie de intervenţia Dumnezeului Atotputernic pentru a-i face pe oamenii egoişti să dea destui bani pentru a menţine bunul mers al bisericii. Dar rugăciunile mai lungi – rugăciunile pastorale – dispar. Repetarea atributelor lui Dumnezeu şi mărturisirea de păcate pălesc în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu.
Şi ce se întâmplă când o soră din biserică urmează să aibă o operaţie şi oamenii ştiu despre acest lucru şi sunt de părere că trebuie să fie aduse rugăciuni pentru ea? Adesea, rugăciunile pentru astfel de cazuri sunt înghesuite în rugăciunea pentru darurile de bunăvoie pentru că nu mai este loc pentru ele în programul serviciului. Cum putem spune că ne închinăm când noi nici măcar nu ne rugăm?
Citirea Cuvântului. De asemenea, citirea unui pasaj substanţial din Biblie dispare. În vremea puritanilor, predicatorii citeau de obicei un capitol din Vechiul Testament şi unul din Noul Testament. Studenţii de la teologie se folosesc de comentariul Bibliei în şase volume scris de Matthew Henry. Dar nu trebuie să uităm că acel comentariu a fost produsul lecturilor biblice ale lui Henry şi nu al predicilor sale. Congregaţia sa a primit acele comentarii amănunţite ale Bibliei pentru a fi folosite pe lângă predici. Dar lecturile noastre biblice devin din ce în ce mai scurte, uneori de doar două sau trei versete, asta dacă chiar se citeşte din Biblie. În unele biserici nici măcar nu există un text pentru predică. Crescând într-o biserică evanghelică am fost învăţat că Dumnezeu ne vorbeşte prin Biblie şi că noi Îi vorbim prin rugăciune. Deci, ce se întâmplă în bisericile noastre dacă noi nici nu ne rugăm şi nici nu citim din Biblie? Orice ar fi, nu este închinare.
Prezentarea Cuvântului. În ziua de azi avem parte de foarte puţină învăţătură din Biblie, să nu mai vorbim despre o prezentare atentă a acesteia. În schimb, predicatorii încearcă să fie mai atrăgători, să spună povestioare amuzante, să zâmbească şi mai presus de toate să se ferească de acele subiecte care i-ar putea face pe oameni să fie nemulţumiţi de biserica lor şi să plece din ea. Un predicator foarte cunoscut de la televiziune nu pomeneşte despre păcat pe motivul că acest lucru îi face pe oameni să se simtă rău. El susţine că oamenii oricum se simt îndeajuns de rău când se uită la ei înşişi. Predicatorii se adresează nevoilor cerute, nu nevoilor reale, iar acest lucru înseamnă a le spune oamenilor numai ceea ce vor ei să audă. Predicatorii vor să fie plăcuţi, populari şi distractivi. Şi, bineînţeles, să aibă succes! Este succesul un ţel biblic pentru lucrătorii lui Hristos? Pentru slujitorii Celui care ne-a învăţat să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea şi să Îl urmăm (Luca 9:23)?
Mărturisirea păcatelor. Cine îşi mărturiseşte azi păcatele – oriunde, să nu mai vorbim despre biserică, unde copiii smeriţi şi căiţi ai lui Dumnezeu se pleacă înaintea Sa şi recunosc că au făcut acele lucruri pe care nu ar fi trebuit să le facă şi că nu au făcut acele lucruri pe care trebuiau să le facă şi că nu sunt sănătoşi din punct de vedere spiritual? Acesta era un element obligatoriu în cadrul oricărui serviciu creştin adevărat. Dar nu se mai întâmplă aşa astăzi, pentru că nu se mai ţine seama foarte tare de Dumnezeu. În loc să venim la biserică pentru a ne recunoaşte greşelile şi pentru a căuta iertare, venim la biserică pentru a ni se spune că suntem nişte oameni destul de buni care nu au nevoie de iertare. De fapt, suntem nişte oameni atât de ocupaţi încât Dumnezeu ar trebui să fie mulţumit că ne-am făcut timp din programul nostru încărcat pentru a veni la biserică.
Cântările. Una dintre cele mai triste trăsături ale închinării contemporane este că marile cântări ale bisericii sunt pe cale de dispariţie. Iar în locul lor au apărut cântecele banale care au mai multe în comun cu reclamele decât cu psalmii. Problema, în acest caz, nu este atât de mult genul de muzică, deşi cuvintele banale se potrivesc mai bine cu muzica banală. Mai degrabă, problema apare la conţinutul cântecelor. Vechile cântări exprimau teologia bisericii într-o manieră profundă şi perceptibilă şi aveau un limbaj încântător şi memorabil. Ele înălţau gândurile celui care se închina la Dumnezeu şi îi ofereau cuvinte importante prin care să îşi amintească de atributele lui Dumnezeu. Cântecele din ziua de azi reflectă teologia noastră superficială şi neexistentă şi nu fac aproape nimic pentru a înălţa gândurile oamenilor spre Dumnezeu.
Cele mai rele sunt acele cântece care repetă o idee, un cuvânt sau o frază banală la nesfârşit. Astfel de cântece nu sunt închinare chiar dacă îi oferă celui care vine la biserică un sentiment religios. Ele sunt manifestări care se potrivesc mai degrabă la întâlnirile sectelor New Age şi nu printre oamenii care se închină înaintea lui Dumnezeu.
