Dumnezeu, cu toate că este unul, există în trei persoane, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Termenul „Treime” nu se găseşte în Sfânta Scriptură. El derivă din cuvântul latinesc trinitas şi înseamnă „calitatea de a fi în trei”. Dar, deşi cuvântul nu se găseşte în Biblie, ideea despre Sfânta Treime există în Scripturi şi este foarte importantă.
Pentru unii oameni, dificultatea de a înţelege cum este posibil ca Dumnezeu să fie unul şi totuşi trei reprezintă o raţiune suficientă pentru a respinge complet această doctrină. Astfel de oameni nu sunt în stare să înţeleagă Sfânta Treime şi de aceea o resping. De cele mai multe ori, ei se plâng că teologia ar trebui să fie „simplă”, deoarece simplitatea este frumoasă, Dumnezeu este frumos, şi, prin urmare, trebuie să fie simplă. Dar aceasta este o înţelegere greşită a realităţii, precum şi a naturii Dumnezeului care ni S-a revelat în Biblie. Dumnezeu, care a creat acest Univers atât de vast şi complicat, ar trebui să fie fiinţa cea mai complexă şi cel mai greu de înţeles din câte există.
Dumnezeu ne-a revelat o parte din complexitatea fiinţei Lui în doctrina despre Sfânta Treime. Tot ceea ce cunoaştem despre doctrina Sfintei Treimi, ştim datorită faptului că Dumnezeu a revelat anumite lucruri despre ea în Scripturi şi, chiar şi aşa, nu o înţelegem bine. De fapt, suntem atât de înclinaţi spre a face tot felul de greşeli când abordăm acest subiect, încât trebuie să fim extrem de atenţi să nu interpretăm greşit sau să trecem dincolo de lucrurile pe care le găsim în Scripturi.
Primul lucru pe care trebuie să îl spunem este că toţi creştinii, asemenea evreilor, cred că Dumnezeu este unul singur. Deoarece creştinii cred în doctrina despre Sfânta Treime, au fost acuzaţi de nenumărate ori, pe nedrept, că s-ar închina la trei dumnezei, o formă de politeism. Într-adevăr, creştinii văd o pluralitate în Dumnezeire, pentru că Dumnezeu Însuşi descoperă faptul că ea există. Acest lucru nu este politeism. Creştinii, ca şi evreii, sunt monoteişti. Adică, cred într-un singur Dumnezeu. Credem împreună cu evreii ceea ce spune Scriptura: Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. (Deuteronom 6:4-9)
Acelaşi adevăr îl găsim şi în Noul Testament, care aparţine doar creştinismului. Citim că „un idol este tot una cu nimic” şi că „nu există decât un singur Dumnezeu” (1 Corinteni 8:4). Ni se aduce aminte de faptul că nu există decât „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează toţi şi care este în toţi” (Efeseni 4:6). Suntem botezaţi prin credinţă într-un singur Dumnezeu şi, totuşi, în acelaşi timp, Hristos a poruncit să fim botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Acest unic Dumnezeu s-a revelat pe Sine cu o claritate desăvârşită ca şi Tată, Fiu şi Duh Sfânt.
Unii susţin că în versetele pe care le-am citat din Deuteronom 6 („Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Domn”) Trinitatea este exclusă. Dar tocmai în acest verset, cuvântul folosit pentru „singurul” (adică numai unul) este echad, care înseamnă nu unul în izolare, ci unul în unitate. De fapt, cuvântul nu este folosit niciodată în limba ebraică pentru a desemna entitate singulară. Este folosit, de exemplu, pentru a descrie un ciorchine de struguri sau atunci când se spune despre poporul Israel că răspundea singur om.
Jean Calvin sublinia că: „Trebuie să înţelegem clar şi să fim pe deplin convinşi că Dumnezeu este o singură fiinţă, dar că într-un singur Dumnezeu pot fi cunoscute şi deosebite trei persoane. Esenţa lui Dumnezeu este simplă şi nu poate fi divizată.” Cuvântul persoană, aşa cum este el folosit în acest context, înseamnă unul care are o „subzistenţă” în „esenţa” (fiinţa) lui Dumnezeu şi se deosebeşte de ceilalţi membri ai dumnezeirii prin anumite aspecte ale caracterului şi lucrării care aparţin în mod distinct Lui însuşi.
Cuvântul persoană este potrivit, atâta timp cât înţelegem ce vrem să spunem prin persoană. În vorbirea obişnuită, cuvântul denotă, în mod normal, o fiinţă umană, prin urmare un om care este unic ca individ. Dar nu acest termen trebuie folosit în teologie. Este posibil ca omul să fie pe deplin o persoană în afara existenţei trupeşti. De exemplu, ne putem pierde o mână sau un picior în urma unui accident, dar vor rămâne în continuare persoane, purtând toate semnele personalităţii noastre. Mai mult, suntem persoane chiar şi atunci când murim, iar trupul nostru începe descompună. Lucrul despre care vorbim, de fapt, este un simţământ al existenţei, care se exprimă în intelect, sentimente şi voinţă.
Prin urmare, există trei persoane sau trei subzistenţe în Dumnezeu, fiecare având intelect, sentimente şi voinţă. Şi totuşi, în cazul lui Dumnezeu, intelectul, sentimentele şi voinţa fiecărei persoane din Dumnezeire – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt identice (…).
Samuel Waldron observa: „Crezurile creştine au dezbătut misterul Sfintei Treimi, dar nu l-au explicat. Caracterul incomprehensibil al lui Dumnezeu implică faptul că El trece dincolo de raţiunea umană şi intrigă înţelepciunea firească. Această doctrină trebuie acceptată cu umilinţă şi reverenţă de mintea noastră vindecată de aroganţa şi nebunia ideii de raţionalism, conform căreia trebuie să fim în stare şi suntem în stare să înţelegem fiinţa lui Dumnezeu.”
În final, trebuie subliniat că noi credem în doctrina despre Sfânta Treime, nu pentru că o înţelegem, ci pentru că Scriptura ne învaţă despre ea şi pentru că Duhul Sfânt mărturiseşte în inima noastră că este adevărată.
(Rezumat al capitolului „Dumnezeu în Trei Persoane” din volumul Fundamente ale credinţei creştine. O prezentare accesibilă a teologiei protestante, James Montgomery Boice, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000.)
