15 Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta. 16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. 17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.
15: Doamne, deschide-mi buzele.
David a învăţat să aibă frică de el însuşi, aşa că se teme să vorbească până când Dumnezeu nu îi va deschide buzele amuţite de ruşine. Cât de minunat ne poate deschide Dumnezeu buzele şi ce lucruri măreţe putem rosti noi, nişte biete fiinţe, atunci când Duhul lui Dumnezeu ne pune cuvântul în gură. Această rugăciune a unui suflet căit este o rugăciune preţioasă pentru fiecare vestitor al Evangheliei. Doamne, şi eu aduc această rugăminte înaintea tronului Tău, atât pentru mine cât şi pentru fraţii mei lucrători în Hristos! Dar această rugăciune poate face servicii preţioase şi acelui suflet care, din pricina ruşinii pe care o simte pentru păcatele sale, se poate ruga abia şoptind. Când acest suspin e ascultat, atunci inima începe să chiuie (Isaia 35:6).
Şi gura mea va vesti lauda Ta.
Când Dumnezeu deschide gura cuiva, atunci va răsuna cu siguranţă slava Domnului. Ceea ce iese din gură se orientează, de obicei, după felul şi natura portarului care stă de pază la uşa buzelor. Dacă se întâmplă ca deşertăciunea, mânia, făţărnicia sau pofta rea să descuie uşa, atunci vor năvăli din gură cu grămada cele mai murdare stricăciuni. Însă, când Duhul Sfânt deschide uşa, atunci va ieşi bunătate, îndurare, pace şi toate virtuţile într-un joc plăcut, precum fiicele lui Israel care au ieşit în întâmpinarea lui David când acesta s-a întors din luptă (1 Samuel 18:16).
16. Căci Ţie nu-Ţi plac jertfele
Despre aceste jertfe vorbeşte psalmul anterior. David era atât de luminat, încât vedea mult mai departe, peste orânduirile şi obişnuinţele simbolice ale Legii. Ochii credinţei sale se desfătau privind departe în viitor, la cea mai puternică jertfă ispăşitoare.
Altfel Ţi le-aş fi adus.
David ar fi adus mii de jertfe, dacă prin ele ar fi putut ispăşi nelegiuirile sale. Da, el ar fi îndeplinit cu exactitate şi voie bună orice fel de jertfă şi lucrare ar fi cerut Domnul de la el. Din fire, suntem gata să împlinim orice lucru greu, numai să fim curăţaţi de vina noastră; iar dacă am primit iertarea păcatelor noastre din harul liber al lui Dumnezeu, gratis şi fără bani, atunci plinătatea bucuriei şi mulţumirii noastre va fi gata la împlinirea oricăror jertfe.
N-ai plăcere de arderile de tot.
David a ştiut că niciun fel de ardere de tot nu va putea înlătura păcatele sale. Cerinţa arzătoare a sufletului său şi dorul fierbinte de a folosi o ispăşire cu adevărat satisfăcătoare i-au îngăduit să privească dincolo de ritualul exterior, peste umbra timpului, la acţiunea lăuntrică a îndurării lui Dumnezeu.
17. Jertfele plăcute Iui Dumnezeu sunt un duh zdrobit.
David aduce toate jertfele concentrate într-o singură jertfă; el n-are nimic altceva decât o inimă zdrobită, care se sprijină numai şi numai pe harul lui Dumnezeu. Dacă inima e întristată din pricina păcatului, acest fapt îi place Domnului mai mult decât dacă juncanul însângerează sub tăişul cuţitului. Expresiile duh zdrobit, inimă zdrobită semnifică o durere adâncă, aproape mortală dată centrului vieţii. Atât de preţios este înaintea lui Dumnezeu un duh zdrobit, frânt cu adevărat de cunoştinţa nedestoiniciei sale de a primi îndurarea lui Dumnezeu, încât El priveşte această stare de sfâşiere nu numai ca pe o simplă jertfă,ci drept cea mai valoroasă şi mai plăcută dintre toate jertfele.
0 inimă zdrobită şi mâhnită, Tu nu dispreţuieşti, Dumnezeule.
Parfumul nardului scump poate să umple încăperea numai dacă se sparge mai întâi vasul de alabastru; tot aşa este şi o inimă zdrobită, un miros plăcut lui Dumnezeu. De obicei, oamenii dispreţuiesc pe aceia care au căzut în dizgraţia lor; Dumnezeu însă nu vede aşa cum vede omul. Domnul dispreţuieşte tocmai ceea ce în ochii oamenilor pare valoros şi onorat, şi preţuieşte tocmai ceea ce, de obicei, oamenii dispreţuiesc.
N-a existat niciun singur caz în care Dumnezeu să fi dispreţuit şi să fi alungat un păcătos, oricât de mare ar fi fost, care a venit la El zdrobit; şi nici nu va exista aşa ceva atâta vreme cât fiinţa Iui Dumnezeu este dragostea şi cât se spune despre Isus că El, prietenul păcătoşilor, îi primeşte la Sine. El nu doreşte să I se aducă ţapi şi viţei, ci râvneşte după inimi zdrobite; da, o asemenea inimă Îi este mai de preţ decât bogăţia tuturor jertfelor din vechiul sanctuar evreiesc.
Lămuriri şi cuvinte pline de miez
Vers. 15. Necunoştinţa lui David, adulterul şi crima sa strigau către Dumnezeu cerând răzbunare, în vreme ce el personal era mut până în clipa când Dumnezeu, în marea Lui îndurare, a astupat gura acestor potrivnici şi i-a redat lui David libertatea vorbirii. (dr. JohnBoys, 1643)
Vers 16. Pentru că în versetul 15 este vorba despre lauda pe care David vrea să o aducă lui Dumnezeu drept mulţumire, ne-am fi putut aştepta ca el să spună: o inimă voioasă sau mulţumitoare ar fi plăcută lui Dumnezeu; în Ioc de aceasta, el vorbeşte despre o inimă zdrobită. Bucuria pentru iertarea primită nu exclude durerea şi zdrobirea simţite pentru păcatul săvârşit, dimpotrivă acestea rămân. Şi cu cât recunoşterea păcatului va fi mai profundă, iar durerea căinţei va fi mai adevărată, cu atât mulţumirea pentru iertarea primită va fi mai din adâncul inimii. De aceea, inima smerită, umilită şi zdrobită este cea mai bună jertfă de mulţumire. (J.J. Stewart Perewne, 1864)
Îl putem vedea oare pe Dumnezeu atât de nepăsător încât să primească o inimă zdrobită? Mai este oare bun la ceva un lucru zdrobit? Putem bea apă dintr-un pahar spart sau să ne sprijinim de un toiag frânt? Chiar dacă alte lucruri îşi pierd orice valoare când sunt zdrobite, sparte sau frânte, o inimă zdrobită abia atunci capătă deplină valoare înaintea lui Dumnezeu. Căci înainte de a fi zdrobită nu poate revărsa parfumul ei plăcut. De aceea, chiar dacă atunci când e vorba de dragostea noastră, Dumnezeu aşteaptă de la noi inima întreagă, totuşi ca jertfă El doreşte să-i aducem o inimă zdrobită.(Sir Richard Baker, 1639)
(Fragment din comentariul lui Charles Spurgeon la Psalmi – Tezaurul lui David –, publicat în revista „Farul creştin”, 22 martie 1947. Volumul, în original, poate fi descărcat de aici.)
