Editura Multimedia din Arad a publicat în această lună a doua ediţie a volumului Spurgeon cel uitat. Subiectul principal al lucrării lui Iain Murray este gândirea şi învăţătura lui Spurgeon. Acel Spurgeon din predici a rămas, în mare parte, un om uitat. În ciuda elogiilor moderne care i se aduc ca „prinţ al predicatorilor” şi în ciuda anecdotelor care încă mai circulă în lumea evanghelică pe seama talentelor şi a umorului său, unele din cele mai importante aspecte ale lucrării lui au fost uitate.
Cartea nu este o biografie. Totuşi, deoarece forţa deosebită a predicilor lui Spurgeon s-a născut într-un context istoric definit, capitolele sunt centrate în jurul celor trei mari controverse ale lucrării sale.
Prima se referă la mărturia timpurie a lui Spurgeon împotriva unui evanghelism diluat şi controversa care s-a ivit atunci când, pe baza serviciilor de la Exeter Hall şi Surrey Music Hall, a început să atragă atenţia pastorilor şi a ziarelor, care credeau de mult timp că genul de teologie, pe care Spurgeon intenţiona să-l restaureze, era ceva de domeniul trecutului.
Spurgeon a avut puncte divergente atât cu hipercalvinismul, cât şi cu arminianismul, şi, destul de ciudat, au fost pe aceeaşi bază. El a susţinut că omul este responsabil să creadă Evanghelia, însă, din cauza păcatului, este total incapabil să facă acest lucru. Raţiunea întreabă însă, cum poate o persoană să fie socotită responsabilă de o acţiune pe care nu este capabilă să o facă? Acceptând întrebarea raţiunii, hipercalvinismul rezolvă problema negând faptul că există o obligaţie universală de a crede în Hristos, în timp ce arminianismul urmează şi el raţiunea şi rezolvă apoi problema altfel, afirmând că această abilitate trebuie să fie universală.
Singurul răspuns pe care adevăratul calvinism îl poate da deducţiilor raţionale ale hipercalvinismului şi arminianismului este de a afirma, aşa cum face apostolul Pavel în Romani 9, că nu-i este îngăduit omului să emită judecăţi despre subiecte pe care Dumnezeu nu a găsit cu cale să le explice. Punctul forte al teologilor calvinişti a fost hotărârea lor de a rezolva totul numai prin Scriptură şi acolo unde Scriptura nu oferă soluţii la probleme, să tacă şi să I se închine unui Dumnezeu mare. Spurgeon spune: „Credinţa este raţiunea care se odihneşte în Dumnezeu”.
Cea de a doua controversă a apărut dintr-o predică pe tema reînnoirii prin botez pe care Spurgeon a ţinut-o la data de 5 iunie 1864. Aceasta a fost una dintre cele mai cunoscute predici ale lui şi a dus la o dezbatere mult mai vastă decât cea a subiectului botezului. Catalogul British Library, la numele „Spurgeon” prezintă aproape patru coloane de cărţi şi broşuri legate de această controversă.
Ultima controversă importantă, din 1887 până la moartea sa, cinci ani mai târziu, la vârsta de 57 de ani, se centrează în jurul protestului său manifestat faţă de mişcarea „Down-Grade” din biserici. Aceasta a fost cu siguranţă cea mai grea luptă din întreaga sa lucrare şi a fost inevitabilă, pentru că, aşa cum a scris E. K. Simpson: „Ruptura dintre liber-cugetătorii critici şi mesagerii lui Hristos crucificat s-a produs până la temelie.”
Moştenirea lăsată de Spurgeon nu este nici oratoria şi nici personalitatea sa – aceste lucruri au pierit ca toate celelalte lucruri trecătoare – ci mărturia sa despre întregul plan al lui Dumnezeu şi afirmarea marelui principiu al Reformei, că numai Domnul trebuie să fie în faţa ochilor noştri şi gloria Lui trebuie să fie motivul absolut pentru toate acţiunile noastre. Legat de aceasta, n-a fost deloc o coincidenţă faptul că, aşa cum Jean Calvin n-a dorit să-i fie scris niciun epitaf pe piatra funerară, tot aşa Spurgeon nu a dorit ca pe piatra sa funerară să fie scris nimic altceva decât literele „C.H.S.”.
Volumul poate fi comandat gratuit de pe site-ul Proiectului Tyndale.
