În a douăzeci şi şasea zi a Domnului din anul 1881, Andrew Bonar scria în jurnalul său: „în timpul întregii zile şi a fiecărui serviciu m-am simţit întărit şi sprijinit de prezenţa Domnului prin Duhul, mai mult decât de obicei. Au existat momente de mare apropiere”.
Aceasta este o descriere a închinării în duh, în care există un copleşitor sentiment de apropiere de Dumnezeu. Iacov 4:8 spune: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi”. Mulţi creştini rareori au trăit o astfel de experienţă.
1. Noi putem să avem inimi care clocotesc şi care se închină în duh. Mai întâi noi trebuie să fim predaţi Duhului Sfânt. Mai înainte de a ne putea închina lui Dumnezeu în duhul nostru, Duhul Sfânt trebuie să fie prezent acolo, pentru a produce adevărata închinare. 1 Corinteni 2:11 spune: „Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu”. Dacă nu ai Duhul Sfânt care să-ţi îmboldească inima, să-ţi stimuleze inima, să-ţi curăţească inima, să-ţi înveţe inima, nu te poţi închina lui Dumnezeu, deoarece tu nu poţi nici măcar să-L cunoşti.
„Nimeni nu poate zice: ‘Isus este Domnul’, decât prin Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3). Cu alte cuvinte, fără Duhul Sfânt, o persoană nu poate afirma cu adevărat domnia lui Hristos. Ca să te poţi închina lui Hristos ca suveran, ai nevoie de un imbold din partea Duhului Sfânt. Şi noi primim Duhul Sfânt numai după ce îl primim pe Isus Hristos ca Mântuitor şi Domn.
Faptul acesta confirmă că temelia adevăratei închinări este mântuirea. Cine nu este mântuit nu se poate închina cu adevărat. Cel care este mântuit cu adevărat va primi de la Duhul Sfânt care locuieşte în El motivaţia ca să se închine. Este corect deci să ne examinăm pe noi înşine pe baza închinării noastre. Dacă ai probleme în ceea ce priveşte închinarea, poate că nu eşti mântuit. Dacă te plictiseşti la biserică, sau dacă nu-ţi pasă când nu mergi deloc la biserică, motivul ar putea să fie că Duhul Sfânt nu este în tine ca să-ţi îndemne inima. Dacă El este în noi, trebuie să ne aplecăm voinţa în faţa puterii Lui.
2. În al doilea rând, dacă vrem să ne închinăm în duh, gândurile noastre trebuie să fie concentrate asupra lui Dumnezeu. Închinarea este revărsarea unei minţi înnoite de adevărul lui Dumnezeu. Noi numim procesul acesta meditaţie. Pare să existe multă confuzie cu privire la ce este meditaţia. Meditaţia este simpla concentrare a întregii gândiri asupra unui subiect, concentrarea raţiunii, a imaginaţiei şi a emoţiilor asupra unei singure realităţi.
Dacă găseşti că lucrul acesta este greu, eşti o persoană normală. Datorită televiziunii şi altor mijloace de informare în masă, noi avem mai multe lucruri la care să ne gândim decât orice civilizaţie anterioară. În consecinţă, volumul de atenţie pe care-l acordăm unei teme poate fi foarte limitat, şi avem dificultăţi când este vorba să ne concentrăm timp îndelungat asupra unui subiect. Meditaţia este o disciplină şi trebuie să ne antrenăm în vederea ei.
Miezul meditaţiei este descoperirea – descoperirea unor înţelesuri ale adevărului lui Dumnezeu. Şi descoperirea se face în timpul petrecut cu Dumnezeu în rugăciune şi în Cuvântul Lui. Duhul Lui ne învaţă adevărul din Cuvânt atunci când îl studiem şi când medităm într-o stare de rugăciune asupra lui.
Charles Haddon Spurgeon a întrebat: „De ce există unii oameni care merg des într-un loc de închinăciune, şi totuşi nu sunt sfinţi? Pentru că ei neglijează cămăruţele lor. Le place grâul, dar ei nu-l macină; le-ar plăcea porumbul, dar ei nu merg pe câmp să-l culeagă; fructele atârnă pe pomi, dar ei nu vor să le culeagă; apa curge pe la picioarele lor, dar ei nu se opresc să bea”.
3. Pentru a ne închina în duh deci trebuie să avem o inimă neîmpărţită. Fără o inimă unită, închinarea este imposibilă. O persoană cu o inimă împărţită poate să aibă intenţii bune, dar găseşte că atunci când stă jos ca să se roage şi ca să petreacă un timp cu Domnul, un milion de alte lucruri îi inundă inima. Cei mai mulţi dintre noi cunosc starea aceasta.
David era rege. El avea multe lucruri de care să se îngrijească. Şi cu toate acestea, el a căutat să I se închine lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită. În Psalmul 86:11 David s-a rugat: „Uneşte-mi inima ca să se teamă de Numele Tău” [New American Standard Bible]. (Expresia „să se teamă de Numele Tău” este echivalentă cu termenul închinare.)
În Psalmul 57:7, David a scris: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele”. În Psalmul 108 găsim aceeaşi idee. Versetul 1 spune: „Gata îmi este inima să cânte, Dumnezeule! Voi cânta, voi suna din instrumentele mele; aceasta este slava mea!” Închinarea vine dintr-o inimă statornică, o inimă neînfricată, o inimă hotărâtă, o inimă concentrată numai asupra lui Dumnezeu.
4. În fine, noi trebuie să venim cu pocăinţă. Orice păcat trebuie curăţat. Când vorbim despre închinare, trebuie să vorbim despre curăţire, spălare de păcate, mărturisire, pocăinţă – deoarece singura persoană care poate intra în părtăşie cu un Dumnezeu cu desăvârşire Sfânt este cea cu păcatele curăţite. Noi nu putem da buzna în prezenţa lui Dumnezeu cu necurăţiile noastre, crezând că toate sunt în ordine. Noi, la fel ca şi Isaia, trebuie să mărturisim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru şi să-I permitem lui Dumnezeu să atingă buzele noastre cu cărbunele acela aprins, ca să ne curăţească.
Adesea noi ştim care este păcatul din vieţile noastre care trebuie să fie mărturisit. Alteori credem că suntem într-o stare după voia lui Dumnezeu, dar nu suntem. În Psalmul 139:23-24, David a scris: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” Aceasta este o recunoaştere a faptului că nici măcar David nu a putut să-şi înţeleagă pe deplin propria inimă.
Poate că motivul pentru care avem dificultăţi când vrem să ne dedicăm cu totul închinării înaintea lui Dumnezeu este că avem în vieţile noastre domenii care nu sunt curate înaintea lui Dumnezeu. Noi toţi avem pete întunecate şi deficienţe pe care numai Dumnezeu le cunoaşte. Trebuie să fim deschişi, dornici să-I cerem lui Dumnezeu să aprindă reflectoarele şi să scoată la lumină tot ce este în umbră. Trebuie să ne predăm duhurile noastre Duhului Sfânt, care ne umple cu prezenţa şi cu puterea Lui. Noi îi cerem să curăţească orice ungher al vieţilor noastre – şi după aceea revărsarea închinării poate avea loc.
(Fragment din volumul Prioritatea supremă, John MacArthur, Societatea Misionară Română, 1986.)
