II. Trec la al doilea lucru pe care aş vrea ca să-l iei în considerare.
„Inima este aşezământul religiei adevărate, iar creştinul adevărat este acela care este creştin cu inima lui”.
Inima este testul adevărat al caracterului unui om. Omul nu poate fi cunoscut întotdeauna după ceea ce zice sau ceea ce face. El ar putea să spună şi să facă lucruri care sunt bune, din motive false şi nedemne, în timp ce inima lui să fie în tot acest timp rea. Inima este omul. „Căci aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este el” (Proverbe 23:7).
Inima este testul potrivit pentru religia unui om. Nu este suficient ca un om să deţină doctrina corectă, şi să menţină o formă exterioară de evlavie. Ce este în inima lui? Aceasta este marea întrebare. Acesta este locul unde se uită Dumnezeu. „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7). Acesta este lucrul pe care Pavel îl stabileşte în mod distinct ca fiind măsura standard a sufletului: „Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii” (Romani 2:29). Cine poate pune la îndoială faptul că această frază măreaţă a fost scrisă şi pentru creştini la fel de mult cum a fost scrisă pentru iudei? Apostolul a vrut ca noi să ştim că este un creştin cel care este creştin în interior, iar botezul este acela al inimii.
Inima este locul în care trebuie să pornească religia mântuitoare. Natural ea este lipsită de religie, şi trebuie reînnoită de Duhul Sfânt. „Îţi voi da o inimă nouă”, inima ta veche este în mod natural împietrită şi trebuie înmuiată şi frântă. „Voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne”. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit”; „o inimă zdrobită şi mâhnită”. Inima omului este o inimă, în mod natural, închisă pentru Dumnezeu, şi ea trebuie deschisă. Domnul „a deschis inima” Lidiei. (Ezechiel 36:26; Psalm 51:17; Fapte 16:14).
Inima este aşezământul adevăratei credinţe mântuitoare. „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:10). Un om poate crede că Isus este Hristosul, cum şi demonii cred, şi totuşi să rămână în păcatele lui. Poate crede că este un păcătos, şi că Hristos este singurul Mântuitor, şi, uneori, să dorească să fie un om mai bun. Dar nimeni, niciodată, nu apucă pe Hristos şi primeşte iertare şi pace, până nu crede cu inima. Credinţa din inimă este cea care duce la neprihănire.
Inima este originea adevăratei sfinţenii şi sursa ascultării continue. Adevăraţii creştini sunt sfinţi pentru că inimile lor sunt devotate lui Hristos. Ei ascultă din inimă. Înfăptuiesc voia lui Dumnezeu din inimă. Oricât de slabe, şi plăpânde, şi imperfecte sunt faptele lor, încă sunt plăcute lui Dumnezeu, pentru că sunt făcute dintr-o inimă care iubeşte. Cel care a lăudat jertfa de câteva monede a văduvei mai mult decât jertfele iudeilor bogaţi, preţuieşte calitatea mult mai mult decât cantitatea. Ceea ce îi face plăcere să vadă este o faptă făcută dintr-o „inimă bună şi curată” (Luca 8:15). Nu poate fi vorba de sfinţenie reală fără o inimă întoarsă spre Hristos.
Lucrurile pe care le voi spune pot părea ciudate. Poate că acestea vor merge invers decât toate noţiunile unora din cei în ale căror mâini va cădea această lucrare. Poate că te-ai gândit că dacă religia unui om este corectă la suprafaţă, acel om trebuie să fie unul cu care Dumnezeu să fie mulţumit. Greşeşti complet. Respingi întreaga tendinţă a învăţăturii biblice. Corectitudinea exterioară fără o inimă dreaptă nu este nimic altceva decât ca şi trăirea fariseilor. Lucrurile exterioare ale creştinismului – botezul, Cina Domnului, membralitatea într-o biserică, dărnicia, citirea Bibliei, şi altele ca acestea – nu vor duce sufletul niciunui om în cer, decât dacă atitudinea inimii lui este dreaptă. Trebuie să fie atât lucruri interioare cât şi lucruri exterioare – şi sunt cele interioare cele la care este fixată în principal privirea lui Dumnezeu.
Ascultaţi cum ne învaţă apostolul Pavel despre acest lucru în trei texte foarte remarcabile: „Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7:19). „Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă” (Galateni 6:15). Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” (Galateni 5:6).
A vrut apostolul să spună în aceste texte doar că tăierea împrejur nu mai era necesară sub Evanghelie? Aceasta era tot? Nu, într-adevăr! Cred că vroia să spună mult mai mult. A vrut să spună că, sub Hristos Isus, totul depindea de naşterea din nou – adică de a avea o adevărată credinţă mântuitoare – pentru a fi sfânt în viaţă şi conduită. A vrut să spună că acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne uităm în mod principal, şi nu la forme exterioare. „Sunt eu o făptură nouă? Chiar cred în Hristos? Sunt sfânt?” Acestea sunt marile întrebări la care trebuie să căutăm să răspundem.
„Când inima este rea totul este rău în ochii lui Dumnezeu.” Multe lucruri bune pot fi făcute. Poate că formele şi ritualele pe care Dumnezeu Însuşi le-a instituit par să fie onorate. Dar atâta timp cât inima este greşită, Dumnezeu nu este mulţumit. El trebuie să primească inima omului sau nimic.
Chivotul a fost cel mai sacru lucru din cortul evreiesc. Pe el se afla capacul ispăşirii. Înăuntru se aflau tablele legii, scrise de însuşi degetul lui Dumnezeu. Numai Marelui Preot îi era îngăduit să meargă în acel loc unde era ţinut chivotul, după perdea, şi acest lucru numai o dată pe an. Prezenţa chivotului în mijlocul taberei era considerată ca aducătoare de binecuvântări speciale. Şi totuşi, chiar şi chivotul nu putea face israeliţilor mai mult bine decât ar fi putut să facă orice cutie obişnuită de lemn, când ei au crezut în el ca şi într-un idol, cu inimile lor pline de răutate. L-au adus în tabără cu o ocazie specială, spunând, „Haide să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri.” (1 Samuel 4:3). Când a ajuns în tabără i-au dat toată reverenţa şi cinstea, „Au strigat atât de tare încât pământul s-a cutremurat”. Dar totul a fost zadarnic. Au fost măcelăriţi de filisteni, şi chivotul a fost capturat. Şi de ce a fost aşa? Pentru că religia lor a fost doar de formă. Ei au cinstit chivotul, dar nu I-au dat Dumnezeului chivotului inimile lor.
Au fost câţiva împăraţi ai lui Iuda şi Israel care au făcut multe lucruri care au fost bune în ochii lui Dumnezeu, şi totuşi aceştia nu au fost niciodată scrişi în lista celor evlavioşi şi neprihăniţi. Roboam a început bine, şi timp de trei ani s-a spus despre el că „a umblat în calea lui David şi a lui Solomon.” (2 Cronici 11:17). Dar apoi „El a făcut lucruri rele, pentru că nu şi-a pus inima să caute pe Domnul.” (2 Cronici 12:14). Abia, după cartea Cronicilor, a spus multe lucruri care au fost bune, şi a luptat cu succes împotriva lui Ieroboam. Totuşi, verdictul general este împotriva lui. Citim, în Regi, că „inima lui n-a fost întreagă a Domnului, Dumnezeului său” (1 Regi 15:3). Despre Amaţia ni se spune că „El a făcut ce este bine înaintea Domnului, dar cu o inimă care nu era în totul dată Lui.” (2 Cronici 25:2). Iehu, împăratul lui Israel, a fost înălţat, prin porunca lui Dumnezeu, ca să înlăture idolatria. A fost un om foarte zelos în a face lucrarea lui Dumnezeu. Dar, din nefericire, este scris despre el: „Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea Domnului, Dumnezeul lui Israel; şi nu s-a abătut de la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel.” (2 Regi 10:31). Pe scurt, o remarcă generală se aplică tuturor acestor împăraţi. Toţi au fost greşiţi pe dinăuntru, erau putrezi în inimile lor.
Sunt astăzi locuri de închinare în ţara noastră unde toate lucrurile exterioare ale religiei sunt împlinite cu perfecţiune. Clădirea este frumoasă. Serviciul este frumos. Cântatul este frumos. Stilurile de închinare sunt frumoase. Există totul pentru a mulţumi simţurile. Ochi, şi ureche, şi sentimentalism firesc, toate sunt satisfăcute. Dar în tot acest timp Dumnezeu nu este mulţumit. Un lucru lipseşte, şi dorinţa pentru acel singur lucru strică totul. Care este acel lucru? Este inima! Dumnezeu vede sub tot acest spectacol de suprafaţă, forma religiei noastre, pusă în locul substanţei, iar când vede acest lucru El este nemulţumit. El nu Se uită cu ochi binevoitori nici la clădire, nici la serviciu, nici la pastor, nici la oameni. Dacă nu vede inimi convertite, reînnoite, frânte, pocăite, atunci El nu este mulţumit! Capetele plecate, genunchii plecaţi, amin-urile spuse tare, ochii ridicaţi spre cer, toate, toate nu sunt nimic în ochii lui Dumnezeu fără inimi drepte.
„Când inima este în regulă, Dumnezeu poate privi cu îngăduinţă asupra multor lucruri imperfecte.” Ar putea să existe greşeli în raţionament şi slăbiciuni în practică. Ar putea să existe devieri de la cel mai bun curs în lucrurile exterioare ale religiei. Dar, dacă inima este dreaptă, Dumnezeu este blând în a-ţi arăta care din acestea este greşit. El este milos şi plin de îndurare, şi va ierta multe imperfecţiuni, atunci când vede o inimă credincioasă şi un ochi fixat pe slava Sa.
Iosafat şi Asa erau împăraţi ai lui Iuda, imperfecţi în multe lucruri. Iosafat era un om timid, şovăielnic, care nu ştia să spună „Nu” şi s-a ataşat de Ahab, cel mai rău împărat care a domnit vreodată peste Israel. Asa era un om instabil, care la un moment dat se încredea în împăratul Siriei mai mult decât în Dumnezeu, iar altă dată era supărat pe profetul lui Dumnezeu pentru că l-a mustrat (2 Cronici 16:10). Totuşi, ambii au avut un lucru care i-a făcut plăcuţi în faţa lui Dumnezeu. Cu toate greşelile lor, ei au avut „inimi” drepte.
Paştele ţinut de Ezechia era unul cu multe probleme. Mulţi nu îl ţineau corect. Ei mâncau Paştele „nu după cele scrise”. Dar făceau lucrul acesta cu „inimi” sincere. Şi citim că Ezechia s-a rugat pentru ei, spunând „Domnul, care este bun, să ierte pe toţi cei ce şi-au pus inima să caute pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, cu toate că n-au făcut sfânta curăţire!” (2 Cronici 30:18-19).
Paştele ţinut de Iosia trebuie să fi avut un număr mult mai mic de participanţi decât numeroasele Paşti în zilele lui David şi Solomon sau chiar în timpul domniei lui Iosafat şi Ezechia. Cum dar să explicăm lucrurile mari spuse în Scriptură despre el? „Nicio sărbătoare a Paştelor nu mai fusese prăznuită ca aceasta în Israel din zilele proorocului Samuel. Şi niciunul din împăraţii lui Israel nu mai prăznuise Paşte ca cele pe care le-au prăznuit Iosia, preoţii şi Leviţii, tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo, şi locuitorii Ierusalimului.” Există o singură explicaţie. Niciodată nu mai fusese un Paşti la care „inimile” închinătorilor să fi fost atât de implicate în sărbătoare. Domnul nu se uită la numărul celor care se închină atât de mult cât se uită la calitatea închinării. Slava Paştelui lui Iosia era starea inimilor oamenilor.
Pe pământ sunt multe grupuri de închinători creştini, chiar în această zi, grupuri în care, literal, nu este nimic care să atragă omul firesc. Se întâlnesc în aşa-zise capele, care sunt prea mizerabile ca să-şi merite numele, sau în jalnice camere de sus sau beciuri. Cântă fals. Au rugăciuni şi predici plăpânde. Şi, totuşi, Duhul Sfânt este de multe ori în mijlocul lor! Păcătoşii de multe ori se convertesc acolo, iar Împărăţia lui Dumnezeu prosperă mai mult decât în orice catedrală romano-catolică, sau în oricare dintre splendidele biserici protestante. Cum aşa? Cum se poate explica? Cauza este, simplu, aceasta, că în aceste grupuri smerite este învăţată şi ţinută religia inimii. Se pune mare accent pe credincioşia din inimă. Credincioşia din inimă este onorată. Iar consecinţa este că Dumnezeu este mulţumit şi acordă binecuvântările lui.
Închei această parte a subiectului meu aici. Îi rog pe cititori să ia în consideraţie, cu grijă, lucrurile pe care le-am spus. Cred că merită examinarea, şi că sunt toate adevărate. Rezolvaţi azi, indiferent cărei biserici aparţineţi, să fiţi creştini în inimă. Nu fiţi mulţumiţi să aveţi doar o formă de evlavie, fără putere. Aveţi clar în minte că religia formală nu este o religie mântuitoare, şi că religia inimii este singura religie care duce în cer.
Dau un singur avertisment. Nu presupuneţi, datorită faptului că religia formală nu mântuieşte, că formele religiei nu au niciun folos. Feriţi-vă de orice astfel de extremă necugetată. Folosirea greşită a unui lucru nu este un argument împotriva folosirii corecte a acelui lucru. Oarba idolatrie a formelor răspândită în anumite cercuri nu constituie un motiv ca tu să arunci toate formele. Chivotul, când a fost transformat de Israel într-un idol şi pus în locul lui Dumnezeu, nu a fost în stare să-i izbăvească de filisteni, iar când a fost mânuit fără reverenţă şi impropriu, i-a adus moarte lui Uza. Şi, totuşi, acelaşi chivot, când a fost slăvit şi i s-a adus reverenţa cuvenită, a adus binecuvântare asupra casei lui Obed Edom. Cuvintele unuia dintre pastorii noştri sunt dure, dar adevărate: „Cel care nu are decât forma religiei este ipocrit; dar cel care nu are nicio formă de religie este ateu”. Formele nu ne pot mântui, însă nu trebuie dispreţuite. Lumina nu este casa omului, dar, totuşi, îl ajută pe om să-şi repereze casa într-o noapte întunecoasă. Folosiţi sârguincios formele creştinismului, şi veţi descoperi că ele sunt o binecuvântare. Numai aduceţi-vă aminte, în folosirea acestor forme, marele principiu, că primul lucru în religie este starea inimii.
(Traducerea şi editarea – numaiharul.org. Textul în original al acestui volum poate fi citit aici.)
