A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus. (Matei 20:3,4)
Am ascultat şi am citit multe predici pentru tineri şi cunosc multe predici pentru aceia care se găsesc la al unsprezecelea ceas. Prin aceasta am ajuns la gândul să scriu astăzi în special pentru cei ce se găsesc la al „treilea ceas”. Ce fel de oameni sunt aceştia? Care să fie al treilea ceas? Să socotim puţin. Închipuiţi-vă că viaţa omenească ar fi un timp de douăsprezece ceasuri şi faceţi apoi socoteala cât poate să fie un ceas. Socotiţi că viaţa omenească ar fi de 70 sau 75 de ani. Din acest număr de ani trebuie să scădem anii cei dintâi, adică timpul copilăriei, când copilul nu poate să-şi dea seama şi nu poate să aibă credinţa lui. Atunci rămâne pentru cele dintâi trei ceasuri ale vieţii vârsta de la 20 sau 25 de ani. Al treilea ceas ar fi, deci, timpul dela 25 până la 35 de ani. Acesta este timpul când tânărul ajunge bărbat, iar fecioara se află în plinătatea puterii ei. Şi chiar dacă nu este culmea vierii, este, negreşit, un timp foarte însemnat din viaţă. Domnul vă cheamă şi pe voi care vă găsiţi în al treilea ceas al vieţii, şi vă zice: „Duceţi-vă şi voi în via mea şi vă voi da ce va fi cu dreptul!”
Da, prietene, care ai între 20 şi 40 de ani, doresc să fii un slujitor al Domnului şi Stăpânului meu, mai întâi din pricină că ţi-ai risipit prea multe din cele mai bune ceasuri ale vieţii. Nu este niciun timp aşa de însemnat pentru muncă precum orele de dimineaţă; tot aşa, pentru a sluji Domnului, nu este niciun timp mai bun ca timpul tinereţii. Nu uit bucuria pe care o aveam pentru orice lucru cât de neînsemnat pe care-l puteam face pentru Domnul, după ce mă întorsesem la El. Toată săptămâna eram ocupat cu şcoala, dar sâmbăta după-amiază era a mea. În loc să o folosesc pentru odihnă, o întrebuinţam împărţind tractate şi vizitând bolnavi; eram în acelaşi timp învăţător în şcoala duminicală şi mai târziu ţineam cuvântări în această şcoală. Şi cu ce seriozitate şi râvnă făceam toate acestea! Cred că atunci vorbeam mai bine decât în anii de mai târziu, căci, deşi aveam tremur în glas, vorbeam cu toată inima. Când am început să vorbesc câte puţin duminica şi apoi în fiecare seară în satele dimprejur, spuneam ce-mi venea atunci din inimă. Pentru studiu şi ca să adun câte ceva din cărţi, aveam puţină vreme. Biblioteca mea era Cuvântul lui Dumnezeu şi alături de el, experienţa mea; vorbeam însă din adâncul sufletului, negreşit cu multă neîndemânare şi cu multe greşeli tinereşti, dar cu dorinţa adânc simţită de a aduce suflete la Hristos. Cu bucurie mi-aş fi dat viaţa dacă prin aceasta aş fi putut să aduc la picioarele Mântuitorului numai un singur bătrân sărman sau pe unul de vârsta mea.
Lucrul de mai târziu nu poate fi pus alături cu lucrul din ceasurile de dimineaţă. Şi cu toate acestea, prietene, ai lăsat să treacă acest timp; ai 25, 30, poate chiar 35 de ani, şi totuşi eşti încă nemântuit. Nu mai pierde vremea preţioasă, mergi fără întârziere la Cel Răstignit, la Domnul şi Învăţătorul meu, căruia merită să-I slujeşti! Iată-L cum stă cu coroana de spini pe cap! Dă-i Lui măcar zilele pe care le mai ai de trăit de aici înainte şi roagă-L să te ierte, că atâta vreme ai trăit fără să-L iubeşti şi fără să-I slujeşti.
Mai departe, vă rog stăruitor pe voi care vă găsiţi la această vârstă să veniţi la Hristos şi din pricină că staţi în trândăvie şi nelucrare. „Nu”, va zice cineva, „nu aşa stau lucrurile”. „Ba da”, răspund eu, fiindcă e vorba de trândăvie duhovnicească. Până acum n-aţi făcut nimic pentru Mântuitorul, n-aţi cercetat dacă aţi putea să faceţi ceva pentru El, n-aţi gândit ce loc puteţi să luaţi în vie — dacă puteţi s-o curăţiţi sau s-o udaţi, să adunaţi strugurii sau să-i călcaţi în teasc. Până acum n-aţi făcut nimic şi mă tem că vă simţiţi bine în această nelucrare şi că vă veţi întoarce în ţărâna din care aţi fost luaţi fără să fi făcut ceva pentru Acela care S-a dat pentru noi, ca să ne scape de păcatele noastre. Nu mai rămâneţi nicio clipă în această stare! Ceara nu mai este acum aşa de moale, ci începe să se întărească. Înainte de a se întări de tot, faceţi aşa încât să se întipărească pe ea pecetea harului nemărginit al lui Dumnezeu, ca să purtaţi astfel semnul lui Hristos!
Afară de aceasta, Diavolul te împresoară cu ispitele lui, iar zicala: „Lipsa de ocupaţie este începutul tuturor viciilor” este, din nefericire, prea adevărată. Nădăjduiesc că încă nu v-aţi făcut vinovaţi de păcate grosolane. Poate că eşti, dragul meu, ca tânărul de care ne vorbeşte Evanghelia: în afară curat şi fără cusur. Oricât ai fi însă de bun în ochii tăi, nu vezi că Satana a şi întins laţul înaintea ta? O, cât de bucuros aş fi să intri în armata Domnului şi Învăţătorului meu! Crede Domnul Isus Hristos, primeşte-L ca Mântuitor al tău şi fii slujitorul Lui credincios! Aş vrea să-ţi dau în mână o sapă, un cosor sau altceva, să te duci în via învăţătorului meu şi să-I slujeşti. Cât mult aş vrea ca voi care sunteţi la 30 sau 35 de ani să veniţi la Hristos! Cine ştie dacă soarele vostru nu va apune la amiază, cum se tâmplă adeseori!
Când văd tineri sau tinere care se găsesc în floarea vârstei şi încă nu s-au întors la Dumnezeu, gândesc că nici diavolul, nici lumea, nici păcatul nu trebuie să-i aibă, ci ar trebui să fie în totul ai lui Hristos. El este un Domn şi un Mântuitor aşa de bun că aş vrea să văd toată lumea la picioarele Lui. El este vrednic ca toţi regii să I se plece şi toţi prinţii să-I slăvească numele. Ar fi foarte bine dacă ai face şi tu acest lucru!
Unii stau chiar fără lucru. Din nefericire, sunt atâţia care ar trebui să fie creştini, dar stau în piaţă fără lucru. Când am fost la mare, nu rareori am văzut oameni bogaţi care, cu toate că nu erau bolnavi, îşi petreceau zi după zi vremea în nelucrare, încât aproape că mi-a venit gândul: „Dacă ar fi aruncaţi în mare, cine ar avea vreo pagubă?” Nu sunt oare mulţi oameni de felul acesta chiar printre ce iau parte la adunările bisericilor noastre? Ei înghit atâta pâine şi carne, şi nu se gândesc că vor fi înghiţiţi şi ei într-o zi.
Acelora dintre noi care au între 30 şi 40 de ani şi sunt încă fără lucru, aş vrea să le strig cu toată puterea, în Numele Domnului Isus Hristos, „Veniţi la El, mărturisiţi-I trândăvia şi toate celelalte păcate ale voastre, căutaţi harul şi îndurarea Sa, şi apoi păşiţi în via Sa şi slujiţi-L cum puteţi mai bine!”
Sunt alţii care se trudesc numai cu lucruri de nimic. Cine îşi petrece toată viaţa în afaceri şi trăieşte numai ca să câştige bani are scopuri trecătoare, adică foarte neînsemnate. Cine însă trăieşte pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru binele oamenilor, trăieşte o viaţă vrednică de o fiinţă nemuritoare. Cine nu trăieşte decât pentru binele său, este socotit de Învăţătorul ceresc ca unul care stă fără să lucreze.
Alţii îşi petrec vremea gândindu-se tot mereu şi neştiind de ce să se apuce. Ei nu fac parte din ceata celor mai răi, dar nici buni nu sunt. Nu slujesc diavolului de-a-dreptul, dar nu slujesc nici lui Dumnezeu. Cu toate că sunt fără lucru, au cele mai bune dorinţe. Şi aşa sunt ei de multă vreme. Dacă ar fi astăzi ceea ce au dorit să fie acum zece ani, alta ar fi starea lor. Dar ei nu înaintează, ci fac parte din acel soi de oameni care mereu iau hotărâri bune, dar se mulţumesc numai cu atât. Aproape că aş dori ca oamenii aceştia să spună lămurit că sunt pierduţi, căci mi-ar plăcea mai bine să spună aşa decât să considere că sunt mântuiţi, fără să creadă în chip serios. Dacă ar recunoaşte că sunt pierduţi, măcar s-ar cutremura după ce au spus asta. Ei se joacă cu Dumnezeu şi cu veşnicia, cu cerul şi cu iadul. Ei zic mereu: „Vreau, vreau!”, dar voinţa n-ajunge niciodată faptă. Dacă ar lua foc o casă şi tu ai fi în podul acelei case, ar fi o nebunie din partea ta să zici: „Voi fugi când voi avea prilejul, mai pot să aştept puţin, până când flăcările vor fi cuprins şi etajul cel mai de sus. O, nu, cu siguranţă că ai încerca să fugi în cea mare grabă.
Din ceea ce îi auziţi pe alţii spunând, s-ar părea că a sluji lui Dumnezeu este un lucru foarte greu, anevoios, aspru şi plin de trudă. Dar nu este aşa. Lucrarea pe care o cere Domnul de la noi este foarte potrivită pentru noi. El vrea să ne aducă la cunoştinţa că suntem păcătoşi, ca să venim la El şi să ne spele de păcat. Dacă însă suntem spălaţi, vrea să ne dăm bine seama de lucrul acesta: că este bucuria noastră, datoria noastră, folosul nostru deosebit să vestim puterile minunate ale Aceluia care chemat din întunerec la lumina Sa minunată.
Domnul te cheamă să intri în slujba Lui, de aceea îţi va da toată puterea şi toate uneltele necesare. Dacă te trimite în via Lui, nu aşteaptă de la tine să te duci acasă şi să-ţi aduci un coş cu scule. Cine se predă în slujba Domnului, va totul pregătit gata şi ajutor deosebit pentru tot ce cere Dumnezeu de la el.
Ba mai mult, dacă mergi în via lui Dumnezeu, vei lucra împreună cu Dumnezeu şi prin aceasta vei fi ridicat la mare cinste. Să fim împreună lucrători cu Dumnezeu mi se pare ceva minunat. A îndoi coarda unei viţe şi a vedea o mână atotputernică lucrând împreună cu a noastră, a lua cosorul ascuţit pentru a tăia coardele de prisos şi a băga de seamă că alături de noi este un cuţit şi mai ascuţit decât al nostru, care lucrează împreună cu noi, a lua sapa şi a îngropa viţa şi a simţi mereu că un lucrător tainic sapă mai adânc decât noi şi face astfel ca lucrarea noastră să izbutească – aceasta este ceva din ceea ce se numeşte a lucra împreună cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu lucrează împreună cu tine, atunci tu faci parte din aleasa ceată cerească a lui Dumnezeu. La această stare înaltă te cheamă El când zice: „Mergi şi tu în via mea”.
Vă mai spun iarăşi că aceluia care se îndeletniceşte în totul cu această lucrare, lucrul îi ajunge tot mai preţios. A sluji lui Dumnezeu poate să pară la început ca înotul împotriva curentului, în urmă însă veţi descoperi că inclusiv în împotrivirea cea mai mare se poate găsi bucurie. În ceea ce la început ţi se părea aşa de greu, vei găsi mai târziu o plăcere şi o sfântă bucurie; fiindcă trăieşti şi lucrezi pentru Domnul tău, vei avea tot mai mare bucurie să slujeşti Lui şi să-I proslăveşti numele.
Este o mare bucurie pentru mine că am fost chemat la slujire pentru Domnul meu în ceasurile timpurii ale vieţii mele şi că pot să spun: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile Tale. Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţi cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni!” (Psalmul 71:17,18).
(Fragment din mesajul From Twenty-Five To Thirty-Five, predicat de Charles Spurgeon în ziua Domnului din 11 octombrie 1885. Traducerea: Teodor Popescu, în volumul Fiți tari în Domnul, apărut la Tipografia Cartea de Aur.)
