Ori de câte ori vorbim despre sfinţire, ne gândim la ea ca la un proces prin care credincioşii sunt treptat transformaţi la nivelul inimii, gândirii, voinţei şi comportamentului. Numeroase texte exprimă limpede această lucrare progresivă. De pildă, apostolul Pavel ne îndeamnă să ne curăţăm de orice ne întinează trupul şi duhul, ajungând la sfinţenia deplină în reverenţă faţă de Domnul (2 Corinteni 7:1), şi se roagă: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23). Ideea de înaintare se observă şi în îndemnul lui luda: „Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt” (Iuda 20).
Într-o expunere deosebit de utilă, intitulată „Sfinţire definitivă”, profesorul John Murray remarcă faptul că termenii tipici privitori la sfinţire sunt folosiţi, nu cu referire la un progres, ci la o acţiune o-dată-pentru-totdeauna. Aducând în discuţie subiectul unirii cu Hristos, se poate spune că regenerarea, justificarea şi înfierea sunt acţiuni ale lui Dumnezeu realizate o dată pentru totdeauna. Aceste acţiuni bazate pe unirea noastră cu Hristos nu pot fi repetate. Ideea de ceva definitiv este una care nu lasă loc pentru creştere sau îmbunătăţire. Nu poţi fi 50% justificat sau 50% înfiat. Nu poţi fi 50% în Hristos. Ori eşti pus deoparte în El, ori nu eşti în El.
Aşa cum am observat, „a sfinţi” înseamnă a pune deoparte. Omul sfânt este cel care a fost pus deoparte în Hristos. În Vechiul Testament se găsesc aproximativ douăzeci de referiri la „sfinţi” şi aproximativ optzeci în Noul Testament. Acestea sunt referiri explicite la sfinţirea definitivă, ca eveniment singular care a avut loc. De pildă, adresarea faţă de credincioşii din Corint este „către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi” (1 Corinteni 1:2). Să fie este accentuat. Tradus literal, textul spune: „către cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi sfinţi”. Ulterior în aceeaşi epistolă apostolul Pavel le reaminteşte corintenilor că au fost spălaţi, sfinţiţi şi justificaţi (1 Corinteni 6:11). Asta dovedeşte că, de fapt, convertirea reprezintă o acţiune copleşitoare. Regenerarea, justificarea definitivă şi sfinţirea se produc în urma unei singure acţiuni. Atunci când apostolul Pavel se referă la credincioşi în Fapte 20:32 şi 26:18, el îi descrie ca pe „cei sfinţiţi”. Participiul perfect pasiv transmite ideea că s-a produs ceva definitiv care are efecte ulterioare.
Pasajul principal din Noul Testament care descrie sfinţirea definitivă este Romani 6:1-7:6. După ce a explicat doctrina justificării prin credinţă, apostolul Pavel îşi îndreaptă atenţia spre subiectul sfinţirii. Prin faptul că procedează în această manieră, el demonstrează că unirea cu Hristos generează, în mod simultan, justificarea şi sfinţire. Dreptatea lui Hristos este atribuită credinciosului în baza unirii. Aceeaşi unire produce o viaţă nouă. Din punct de vedere poziţional, credinciosul a fost aşezat într-o unire spirituală cu Hristos. Aceasta este o acţiune definitivă. Rezultatul ulterior este o unire vitală prin care credinciosul posedă viaţă spirituală şi sfinţenie. Acesta este motivul pentru care e complet inacceptabil ca un creştin să cocheteze cu ideea păcătuirii. Ştim că aceste două realităţi majore ale justificării şi înfierii sunt simultane; totuşi, dacă este să ne gândim la o succesiune logică (ordo salutis), atunci sfinţirea poziţională precedă justificarea şi înfierea deoarece n-ar fi posibil ca Tatăl să îndreptăţească pe păcătos dacă acesta n-ar fi mai întâi unit cu Hristos.
Sfinţirea progresivă este descrisă în Efeseni 2:4,6: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit… ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus.” Aceeaşi realitate este exprimată în Coloseni: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu… Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (3:1,3).
Care este diferenţa între sfinţirea poziţională şi sfinţirea progresivă? Sfinţirea poziţională indică spre unirea cu Hristos, pe când sfinţirea progresivă arată spre acţiunea lui Dumnezeu Tatăl care a lucrat în mod definitiv în vederea aşezării credinciosului în unire cu Hristos.
Expresia „sfinţire poziţională” este utilă deoarece accentuează unirea cu Hristos la timpul prezent. în sensul acesta creştinul este perfect sfânt. Credinciosul ar trebui întotdeauna să fie vigilent prin credinţă la faptul că el este aşezat cu Hristos în locurile cereşti (Efeseni 2:20; Coloseni 3:1-3). Personal, prefer să rămân la terminologia „sfinţire poziţională”, întrucât aceasta face referire la poziţia mea prezentă care nu poate fi îmbunătăţită. Sfinţirea definitivă indică spre momentul din trecut când aceasta a avut iniţial loc.
Creştinul este perfect din punct de vedere poziţional, însă în privinţa sfinţirii progresive el are parte în continuare de creştere. Poziţia sa este perfectă, dar starea sa spirituală are parte de progres. Sfinţirea noastră în Hristos este perfectă. Nu putem fi mai mult uniţi cu El. Deşi ar putea părea ciudat, în sensul poziţional sau definitiv, noi putem susţine că suntem perfect sfinţi. Desigur că în sensul progresiv nu vom fi niciodată perfect sfinţi în această viaţă.
(Fragment din capitolul „Sfinţenia poziţională” al lucrării Doctrina şi practicarea sfinţeniei, Erroll Hulse, Editura Făclia, Oradea, 2012.)
