Scripturile ne învaţă că suveranitatea divină şi libertatea umană conlucrează într-o armonie desăvârşită, că deşi Dumnezeu este Conducătorul suveran şi cauza primară, omul e liber în limitele naturii lui şi constituie cauza secundară şi că Dumnezeu controlează gândurile şi voinţa oamenilor astfel încât ei fac în mod liber şi de bunăvoie ceea ce El a plănuit.
Un exemplu clasic al conlucrării suveranităţii divine cu libertatea umană este istoria lui Iosif. El a fost vândut în Egipt, unde a căpătat autoritate şi a făcut un mare serviciu, asigurând hrană în timp de foamete. A fost, evident, un mare păcat din partea fiilor lui Iacov să-l vândă pe fratele lor în sclavie într-o ţară păgână. Ei au ştiut că au acţionat în mod liber şi ani mai târziu şi-au recunoscut vina (Genesa 42:21; 45:3). Cu toate acestea Iosif le-a zis: „Nu vă întristaţi şi nu vă mâniaţi pe voi înşivă că m-aţi vândut aici; pentru că pentru păstrarea vieţii m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră… nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (45:5,8). Şi din nou: „Voi, în adevăr, aţi gândit rău împotriva mea, dar Dumnezeu a gândit spre bine, ca să facă aşa cum este astăzi, să păstreze viaţa unui mare popor” (50:20). Fraţii lui Iosif au urmat pur şi simplu înclinaţiile păcătoase ale naturii lor; totuşi fapta lor a fost o verigă din lanţul evenimentelor prin care Dumnezeu Şi-a îndeplinit hotărârea; iar vina lor nu a fost deloc diminuată de faptul că răul pe care l-au intenţionat a fost schimbat în bine.
Faraon a acţionat foarte nedrept faţă de copiii lui Israel, supuşii lui; totuşi el doar a îndeplinit hotărârea lui Dumnezeu, căci Pavel scrie: „Scriptura spune lui Faraon: «Tocmai pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul»” (Romani 9:17; Exod 9:16; 10:1,2).
Unele dintre planurile lui Dumnezeu sunt realizate prin împiedicarea faptelor păcătoase ale oamenilor. Când israeliţii se duceau de trei ori pe an la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, Dumnezeu reţinea lăcomia popoarelor înconjurătoare, ca acestea să nu atace ţara (Ex. 34:24). El a pus în inima lui Cirus, păgânul rege al Persiei, să reconstruiască templul din Ierusalim (Ezra 1:1-3). Ni se spune: „Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea“ (Proverbe 21:1). Şi dacă îndreaptă atât de uşor inima unui împărat, cu siguranţă El poate îndrepta şi inimile oamenilor de rând.
În Isaia 10:5-15 avem o remarcabilă ilustraţie a modului în care suveranitatea divină şi libertatea umană conlucrează în armonie desăvârşită: „Oh, asirianul, nuiaua mâniei Mele! Şi toiagul din mâna lor este indignarea Mea. Îl voi trimite împotriva unei naţiuni făţarnice şi îi voi da un ordin împotriva poporului mâniei Mele, ca să-i prădeze şi să-i jefuiască şi să-i calce în picioare ca pe noroiul de pe străzi. Dar el nu judecă aşa şi inima lui nu gândeşte astfel; ci în inima lui este să nimicească şi să stârpească nu puţine naţiuni. Pentru că el zice: «Nu sunt toate căpeteniile mele împăraţi? Nu este Calno ca şi Carchemişul? Nu este Hamatul ca şi Arpadul? Nu este Samaria ca şi Damascul? După cum mâna mea a ajuns împărăţiile idolilor — şi chipurile lor cioplite erau mai multe decât ale Ierusalimului şi ale Samariei —, cum am făcut Samariei şi idolilor ei, nu voi face tot astfel Ierusalimului şi chipurilor lui?» Şi va fi aşa: după ce Domnul va împlini toată lucrarea Sa peste muntele Sion şi peste Ierusalim, voi pedepsi rodul îngâmfării inimii împăratului Asiriei şi gloria ochilor săi trufaşi. Pentru că a zis: «Prin puterea mâinii mele am făcut-o şi prin înţelepciunea mea, pentru că sunt inteligent; şi am mutat hotarele popoarelor şi le-am prădat comorile şi am dat jos, ca un viteaz, pe cei care şedeau pe tronuri; şi mâna mea a apucat bogăţia popoarelor ca pe un cuib; şi cum strânge cineva ouăle părăsite, aşa am strâns eu tot pământul şi n-a fost nimeni care să bată din aripă sau să-şi deschidă gura şi să ciripească.» Se va lăuda securea împotriva celui care taie cu ea? Se va mândri ferăstrăul împotriva celui care-l mânuieşte? Ca şi cum nuiaua l-ar mişca pe cel care o ridică! Ca şi cum toiagul s-ar ridica de parcă n-ar fi de lemn!”
Cu privire la acest pasaj, N.L. Rice scrie: „Care este înţelesul evident al acestui pasaj? Ne învaţă fără echivoc, în primul rând, că regele Asiriei, deşi un om mândru şi fără evlavie, a fost doar un instrument în mâna lui Dumnezeu, aşa cum securea, ferăstrăul sau nuiaua sunt în mâna unui om, ca să execute hotărârile Lui cu privire la evrei, şi că Dumnezeu l-a controlat în mod desăvârşit. Ne învaţă, în al doilea rând, că libertatea regelui nu a fost eliminată ori subminată de acest control, ci acesta a fost cu totul liber să-şi facă planuri şi să fie condus de dorinţele proprii. Căci este declarat că el nu a intenţionat să execute planurile lui Dumnezeu, ci să-şi promoveze ambiţioasele proiecte. «Dar el nu judecă aşa şi inima lui nu gândeşte astfel; ci în inima lui este să nimicească şi să stârpească nu puţine naţiuni.» În consecinţă, ne învaţă, în al treilea rând, că regele a fost, pe bună dreptate, răspunzător pentru mândria şi răutatea lui, deşi Dumnezeu a stăpânit peste el astfel încât să-Şi îndeplinească hotărârile luate cu înţelepciune. Dumnezeu a decretat să-i pedepsească pe evrei pentru păcatul lor. El a ales să-l folosească pe regele Asiriei în executarea planului Său, şi astfel l-a trimis împotriva lor. După aceea avea să-l pedepsească pe acesta pentru planurile lui rele. Nu este evident deci, dincolo de orice îndoială, că Scripturile ne învaţă că Dumnezeu îi poate controla şi îi controlează pe oameni, chiar pe cei răi, astfel încât, fără să le afecteze libertatea, să-Şi ducă la îndeplinire înţeleptele hotărâri?”
Este o certitudine absolută pentru oricine acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu că răstignirea lui Hristos – cel mai păcătos eveniment din istorie – a fost orânduită. „Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor, Isus, pe care L-ai uns, atât Irod, cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel, ca să facă tot ceea ce mâna Ta şi planul Tău hotărâseră dinainte să fie” (Faptele Apostolilor 4:27,28). „Pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât” (2:23). „Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce anunţase mai înainte prin gura tuturor profeţilor, că Hristosul Său va pătimi” (3:18). „Pentru că cei care locuiesc în Ierusalim şi mai-marii lor, necunoscându-L pe El şi cuvintele profeţilor care se citesc în fiecare sabat, le-au împlinit, judecându-L. Şi, negăsind nicio vină de moarte în El, i-au cerut lui Pilat ca El să fie omorât. Şi, după ce au împlinit toate cele scrise despre El, L-au luat jos de pe lemn şi L-au pus într un mormânt (13:27- 29).
Nu numai răstignirea în sine a fost orânduită, ci şi multe dintre evenimentele care au însoţit-o, cum ar fi: împărţirea hainelor lui Hristos şi tragerea la sorţi pentru cămaşa Lui (Psalmul 22:18; Ioan 19:24), oferirea oţetului amestecat cu fiere (Psalmul 69:21; Matei 27:34; Ioan 19:29), batjocura oamenilor (Psalmul 22:6-8; Matei 27:39), faptul că El a fost pus în rândul tâlharilor (Isaia 53:12; Matei 27:38), faptul că niciunul din oasele Lui nu avea să fie frânt (Psalmul 34:20; Ioan 19:36); străpungerea cu suliţa (Zaharia 12:10; Ioan 19:34-37) şi multe alte evenimente înregistrate.
Ascultă zarva iadului din jurul crucii şi spune dacă oamenii aceia nu au fost liberi! Apoi citeşte prezicerile şi profeţiile acestei tragedii şi spune dacă vreun eveniment nu a fost rânduit de Dumnezeu! De asemenea, aceste evenimente nu puteau fi prezise în detaliu de profeţii vechi-testamentari cu secole înainte decât dacă erau absolut certe în planul orânduit de Dumnezeu. Însă deşi orânduite, acestea au fost îndeplinite de agenţi care nu ştiau cine era Hristos cu adevărat şi nici că ei îndeplineau decretele divine (Faptele Apostolilor 13:27,29; 3:17). Astfel, dacă înghiţim cămila, crezând că cel mai păcătos eveniment din istorie a fost orânduit în planul lui Dumnezeu şi că a fost transformat pentru răscumpărarea lumii, să strecurăm ţânţarul, refuzând să credem că evenimentele mai mici ale vieţii noastre cotidiene sunt şi ele cuprinse în acest plan, slujind unor scopuri bune?
(Fragment din volumul Doctrina reformată a predestinării, Loraine Boettner, traducere: Raul Kling, Editura Kingstone, Codlea, 2012.)
