William Perkins (1558-1602) a fost un părinte spiritual foarte influent printre puritani şi, cu siguranţă, cel mai citit şi imitat predicator al timpului său. Convertit la Cambridge, el a rămas în oraşul universitar ca predicator parohial şi lector la universitate. S-a spus cândva despre Perkins că, în timp ce unii predicatori greşeau prin faptul că predicau doar Evanghelia, fără Lege, el predica toată Legea şi toată Evanghelia. Un om atât de admirat pentru stilul său persuasiv şi pentru modul remarcabil în care a fost folosit de Dumnezeu a devenit în mod inevitabil un învăţător model al multora. Thomas Goodwin a mers la Cambridge la zece ani după moartea lui şi a găsit amvoanele oraşului încă răsunând de influenţa lui. Care a fost concepţia lui Perkins despre procesul convertirii şi ce a susţinut el în această privinţă?
Răspunsul îl găsim într-o caracteristică proeminentă a operelor lui, printre ele fiind una clasică în ce priveşte metoda mântuirii, intitulată (cu ortografia originală): A Golden Chaine: Or, The Description of Theologie: Containing the Order of the Causes of Salvation and Damnation (Lanţul de aur sau descrierea teologiei: conţinând seria cauzelor mântuirii şi osândei). William Perkins credea că există un proces prelungit atât înainte de regenerare, cât şi după ea. Etapele lui au fost prezentate în mod ordonat în materiale erudite recente, în modul următor:
În etapa numărul 1 vine lucrarea Cuvântului, împreună, poate, cu o „cruce” sau o criză exterioară sau interioară, care frânge şi supune natura încăpăţânată a păcătosului, făcând-o să se conformeze voii lui Dumnezeu.
În etapa numărul 2, Dumnezeu determină mintea păcătosului să se gândească la legile Lui sfinte.
În etapa numărul 3, Dumnezeu îl face pe păcătos să-şi vadă şi să-şi simtă păcatele şi felul în care el îl ofensează pe Dumnezeu.
În etapa numărul 4, Dumnezeu loveşte inima păcătosului cu frica de pedeapsă şi de iad şi îl face să ajungă la disperare, pentru că înţelege că nu se poate mântui prin propriile lui fapte sau merite.
În etapa numărul 5, mintea este trezită să se gândească în mod serios la promisiunile mântuirii, prezentate în Evanghelie.
În etapa numărul 6, Dumnezeu plantează o sămânţă sau aprinde o scânteie de credinţă sau o voinţă şi o dorinţă de a crede, şi dă şi harul de a lupta contra îndoielii şi disperării.
În etapa numărul 7, după plantarea seminţei credinţei în etapa anterioară, are loc o luptă, în care acea măsură de credinţă se luptă cu îndoiala, disperarea şi neîncrederea. În această luptă, persoana apelează în mod fervent, continuu şi înflăcărat la Dumnezeu pentru iertare şi, în cele din urmă, această dorinţă triumfă.
În etapa numărul 8, Dumnezeu, în îndurarea Lui, linişteşte şi potoleşte conştiinţa, pentru a se simţi mai sigură de mântuire, iar sufletul se odihneşte pe baza promisiunii vieţii.
În etapa numărul 9, persoana se pocăieşte cu adevărat, cu mâhnire, de faptul că a ofensat un Dumnezeu atât de îndurător şi iubitor şi îi supune întreaga ei fiinţă: viaţa, iubirea şi comportamentul ei.
În etapa numărul 10, persoana manifestă o nouă ascultare, în care se supune conştient poruncilor lui Dumnezeu şi trăieşte o viaţă nouă.
Perkins susţinea că primele cinci etape ar putea avea loc în viaţa unor oameni care nu vin la mântuire (la fel cum Felix a fost îngrozit, iar împăratul Agripa aproape înduplecat de cuvintele lui Pavel). Dar, în cazul celor aleşi, Perkins susţinea că Duhul Sfânt lucrează într-un mod atât de puternic, încât primele cinci etape îi smeresc şi pregătesc calea pentru regenerare.
Alţi învăţători reformaţi afirmă că regenerarea a avut loc chiar la începutul procesului (în cazul celor aleşi) şi că ceea ce Perkins a prezentat ca fiind lucrarea de smerire, lucrare pregătitoare a Duhului, era, de fapt, lucrarea regenerării iniţiale. Lăsând deoparte acea controversă, primele cinci etape au loc de-a lungul unei perioade de timp. Prin urmare, Perkins (şi puritanii care l-au urmat) au identificat clar un proces în convertire. Ei considerau regenerarea un proces prelungit, chiar dacă mare parte a acestui proces era, teologic vorbind, plasat înaintea regenerării, mai degrabă decât după ea.
Dar aceasta nu a fost totul. Perkins şi tovarăşii lui învăţători mai aveau un punct în care prelungeau procesul convertirii. Observaţi ce se întâmplă de la etapa a şasea mai departe. Până la această etapă, este evident că Perkins vorbeşte despre regenerare, deoarece credinţa este acum aprinsă şi implantată în inimă, iar voinţa este mişcată pentru a asculta de Dumnezeu. Totuşi, mai există îndoieli, disperare sau luptă (etapa a şaptea). Un timp, mai scurt sau mai lung, credinţa (conform schemei lui Perkins) se luptă cu îndoielile până când rugăciunile aprinse pentru iertare triumfă. Doar la etapa a opta aduce Dumnezeu, în îndurarea Lui, omul la credinţă deplină, iar apoi la pocăinţă sufletul care se luptă.
Aceste etape arată că cei mai influenţi dintre puritanii timpurii susţineau că lucrarea regeneratoare a Duhului, care plantează seminţele credinţei şi ale dorinţei, dădea naştere la o luptă, terminată doar prin exercitarea credinţei mântuitoare, a pocăinţei şi a supunerii faţă de Dumnezeu. Doar atunci s-a manifestat pe deplin viaţa nouă. Iată un proces de convingere conştientă, inteligentă, a persoanei, însoţit de lupta cu îndoiala şi disperarea, înainte ca pocăinţa sau credinţa să fie pe deplin exercitate. În cele din urmă, pacea este dobândită.
(Fragmente din volumul Doctori de suflete, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2010.)
