Un alt obiectiv fundamental şi vital, dacă vrem să ne asigurăm binecuvântarea lui Dumnezeu în evanghelizare şi creştere, este dezvoltarea unei biserici sfinţite. Acest titlu poate fi formulat la fel de bine ca o biserică bine păstorită. Au existat predicatori aclamaţi care nu au căutat să păstorească bisericile, astfel încât la final lucrarea lor s-a sfârşit în dezordine şi confuzie. Cât de eficient ne păstorim bisericile producând comunităţi sfinţite? Pavel ne stabileşte standardul cu aceste cuvinte: „sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus” (Coloseni 1:28).
Avem multe de făcut! Sfinţenia biblică trebuie predicată; trebuie insistat asupra cercetării vieţii proprii şi asupra mustrării reciproce făcută într-un spirit adecvat. Să ne străduim să veghem ca membrii bisericii să fie pe cât se poate de sănătoşi. Când primim membri noi trebuie să fim extrem de atenţi să ne asigurăm că ei Îl iubesc cu adevărat pe Hristos şi doresc să progreseze. Dar să nu închidem ochii nici în faţa comportamentului greşit al membrilor mai vechi.
Necesitatea exersării disciplinei în cazul unei ofense foarte serioase ar trebui să fie ceva foarte rar într-o adunare bine îngrijită, însă este necesar ca totdeauna să fim atenţi la atitudinile „mai puţin” păcătoase care pot strica atât pe cel ce produce ofensa, cât şi puritatea şi starea binecuvântată a părtăşiei. Aceasta nu înseamnă exces de zel în păstorire, pentru că nu implică intervenţii arogante, cu pretenţii de dominare, în viaţa particulară a individului, ci este vigilenţă biblică practicată de păstori care sunt mânaţi de un respect şi o afecţiune autentică faţă de biserica lor.
De exemplu, să luăm problema bârfei. Uneori apar în biserică şuşoteli, critici tăioase şi calomnii. Avem vreun plan pastoral pentru tratarea acestui fenomen? Bineînţeles, nu trebuie să ne erijăm în păstorul opresiv, care sare îndată la oameni de fiecare dată când cineva tuşeşte. Aceasta se cheamă „păstorire cu mână tare”. Nu trebuie să fim nişte păstori care disciplinăm mai mult decât este necesar, amestecându-ne în fiecare problemă mică, de parcă oamenii creştini nu ar avea nici o putere spirituală sau conştiinţă pentru a regreta păcatul lor şi pentru a reglementa ei înşişi problemele. Totuşi, când oamenii încep să bârfească şi să se vorbească de rău unul pe altul sau să vorbească împotriva cauzei creştine, atunci avem de-a face cu o problemă tristă şi potenţial distrugătoare. Cineva trebuie să îi înfrunte direct pe cei ce s-au dedat la asemenea activităţi. Probabil ei pot fi ajutaţi, dar fără ajutor ei se pot transforma într-o rădăcină amară otrăvitoare, întrebarea este dacă cârcotaşii şi bârfitorii sunt consideraţi ca reprezentând doar o problemă minoră sau se face ceva pentru a fi ajutaţi? Dacă problema este depistată în faza incipientă, atunci se poate rezolva uşor într-un spirit de prietenie şi respect.
Lăcomia, de asemenea, este o problemă care trebuie să tragă un semnal de alarmă. Ce facem dacă cineva în mod clar îşi pierde controlul şi este înrobit de puterea poftelor? Ce se întâmplă dacă cineva încearcă să-şi justifice extravaganţa devenind o capcană atât pentru sine însuşi cât şi pentru alţii? Stăm de vorbă cu acea persoană, o ajutăm şi o încurajăm să păşească pe calea cea bună?
Ce ne facem când primim semnale că o parte din membri au început să petreacă tot mai mult timp în faţa televizorului, uitându-se inclusiv la telenovele şi la alte programe dure şi lumeşti? Păstorii şi prezbiterii trebuie să fie cu băgare de seamă la lucrurile pe care le aud. Oamenii au nevoie de instruire, de ajutor, de sfătuire şi chiar de avertizare pentru a-i menţine pe drumul binecuvântării. Noi suntem ajutoare potrivite pentru a păstra bucuria lor, dar ne luăm în serios această funcţie?
Se poate întâmpla ca dintr-odată să apară tot felul de grupuri printre tineri, care să producă dezbinare sau o socializare excesivă, implicând exteriorizare cu dorinţa de a fi mereu în centrul atenţiei, banalităţi şi alte lucruri de acest gen. Într-un fel pare să fie ceva relativ inocent, dar încotro duce şi se potriveşte cu principiul folosirii înţelepte a timpului? Sunt cei implicaţi conştienţi că inclusiv activităţile bune în timpul liber, chiar dacă sunt valoroase şi profitabile, trebuie să fie decente, ca de exemplu mâncatul? Se ocupă cineva de aceştia pentru a le explica şi să-i facă să accepte aceste principii?
Sunt păstorii şi prezbiterii decişi să îndrepte cârma vieţii acestor tineri sau lăsăm ca defectele de caracter să se transforme ulterior în trăsături majore?
Există membri care vizitează locurile lumeşti de divertisment? Asemenea obiceiuri se pot răspândi într-un timp foarte scurt, deoarece constrângerile conştiinţei sunt zdrobite de exemplele proaste, mai ales atunci când acestea provin de la membri cu statut vechi şi respectaţi ai bisericii. Există păstori care nu vor să fie implicaţi în aceste lucruri şi se spală pe mâini. Bisericile lor ajung într-o situaţie gravă, iar ei aleargă la păşuni mai verzi, lăsând pe alţii să cureţe murdăria.
Care este linia noastră pastorală cu privire la îmbrăcămintea lumească sau la vorbirea lumească? De multe ori ne confruntăm cu problema participării slabe la întruniri. Oamenii sunt binevoitori, însă participarea lor începe să fie neglijentă şi devin treptat tot mai puţin disciplinaţi. Cineva ar trebui să-i abordeze şi să-i încurajeze să revină la starea normală înainte să alunece prea departe pentru a putea fi recuperaţi uşor.
Desigur, lansăm multe îndemnuri în predicile noastre, însă este necesar ca liderii bisericii să ofere ajutorul lor personal eficient. Serviciile din timpul săptămânii, la care participă foarte puţini, sunt de multe ori rezultatul multor ani de neglijenţă. Nu s-a făcut lucrare personală pentru menţinerea membrilor la grad ridicat de responsabilitate spirituală.
Bisericile vecine pot deveni uneori o problemă. S-ar putea să fie în apropiere o biserică cu care membrii noştri n-ar trebui să se asocieze din cauza practicilor nebiblice grave. Dar, dintr-odată, o minte mai iluminată dintre tineri va considera că este deosebit de benefic şi de interesant să ducă un grup cu el la întrunirile de acolo. Noutatea este totdeauna atrăgătoare. Datoria unui prezbiter nu este să devină iritat şi enervat, ci să explice acestor prieteni de ce nu este potrivită acţiunea lor. În plus, acest lucru trebuie făcut rapid.
Să sperăm că păstorul va dispune de colegi slujitori dintre membri, înzestraţi cu tact, care îl pot ajuta în aceste responsabilităţi. Cineva ar putea fi prea rece şi sever, luând prea în serios factorul de autoritate al funcţiei sale.
Niciodată să nu-i insultăm pe credincioşi suspectându-i de păcate mari sau de lipsă de spiritualitate în momentul când cad în ceva rău! Trebuie să căutăm mai întâi spiritualitatea aşa cum a făcut-o apostolul în Filipeni 4, când a realizat o corectare sensibilă spunând: „te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, cari au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie”. Prima presupunere a lui Pavel a fost că ei vor răspunde pozitiv la sfatul dat şi vor ajuta. Prima noastră presupunere trebuie să fie că membrii noştri vor fi gata să asculte. Trebuie să înaintăm cu un respect sincer, aducându-ne aminte că disciplina Domnului este mai întâi prietenoasă şi doar apoi progresivă. („Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.”) Este extrem de important să tratăm lucrurile rapid. Atâtea probleme se agravează şi devin insurmontabile din motivul simplu că oamenii nu au fost consiliaţi cât timp erau prieteni dragi în Domnul şi ar fi respectat călăuzirea oferită de ceilalţi.
E adevărat că există predicatori care duc consilierea la extremă. Prea mult din munca lor este făcută prin consiliere spirituală. Multe dintre problemele pe care le-am amintit mai sus se pot reduce la proporţii uşor de mânuit dacă predicarea este practică şi aplicaţia la viaţă şi conduită este evidentă.
În altă ordine de idei, poate avem de-a face cu cineva care se angajează la activităţi subversive în biserica noastră. O asemenea persoană doreşte intenţionat să răstoarne ordinea sau principiile pe care este fundamentată biserica. Acest fenomen este surprinzător de generalizat în vremurile noastre, dacă e să ne luăm după relatările păstorilor. Eroarea care intervine este de multe ori penticostală sau carismatică, dar nu în mod exclusiv. Persoana în cauză poate apărea în exterior ca un om plăcut, dar îşi urmăreşte propriile interese sau bate toba. Poate are convingeri doctrinare contrare şi se opune învăţăturii bisericii. Sau poate fi o persoană mândră, care se simte contrariată de faptul că nu este pusă în centrul atenţiei sau nu i se acordă nicio funcţie.
Persoana subversivă poate să înceapă cu acţiuni distractive, apoi să organizeze studii biblice în grup, fără să ţină cont de conducerea bisericii, pentru a da glas opiniilor sale şi ca să câştige oameni de partea ei. Aceste lucruri se pot întâmpla chiar şi în cele mai bune biserici, pentru că Satana caută permanent să deranjeze pacea şi ordinea lor. Acordăm noi atenţie acestor şiretlicuri ale diavolului, acestor trucuri, prin care el atrage oamenii bine-intenţionaţi ca să-i ducă apoi pe o cale greşită?
În lupta noastră pentru o biserică sfinţită, care este atitudinea şi poziţia noastră vizavi de influenţele „exterioare”? Bisericile pot fi uneori foarte neglijente în această privinţă. Satana doreşte să cearnă ca grâul întreaga noastră biserică, dacă-i cu putinţă. Unii păstori sunt nepăsători cu privire la afilierea unor membri sau a tinerilor la aşa-zisele mişcări parabisericeşti. În timp ce ei se luptă să stabilească un standard de doctrină în biserică, dau oamenii lor pe mâna acestor organizaţii ecumenice, de multe ori chiar carismatice. De asemenea, unii păstori sunt foarte flexibili cu privire la vorbitorii care sunt invitaţi să predice în biserică.
Care este atitudinea noastră cu privire la cei ce se mută la noi din alte biserici – de exemplu studenţii, dacă suntem într-o zonă cu studenţi? Unii pot aduce cu ei erori foarte grave. În mod natural, am dori să le slujim şi să-i influenţăm. Deşi au concepţii greşite, să avem grijă să nu-i trântim la pământ îndată ce au venit la biserică. Dar e necesar să le dăm o învăţătură cu scop de corectare şi să-i consiliem, altfel nu vor fi ajutaţi niciodată şi în timp scurt vor începe să distrugă concepţiile biblice ale tinerilor sau ale membrilor mai vulnerabili.
Îi urmărim şi avertizăm pe membrii noştri cu privire la cărţile şi revistele „evanghelice” decadente? Uneori intri într-o biserică baptistă reformată sănătoasă şi te miri de materialul periculos oferit la masa cu cărţi. De multe ori vânzătorul cărţilor nu este nici măcar un membru de comitet al bisericii, darămite unul care să fi citit acele cărţi. Aceasta este o conduită înfricoşătoare, contribuind la distrugerea şi ruinarea doctrinară a bisericii. Păstori şi prezbiteri – vegheaţi voi la acele mese de cărţi? Îi îndemnaţi pe oameni să fie conştienţi de campaniile care se duc prin unele dintre aceste cărţi şi reviste? Sau oamenii sunt lăsaţi în ignoranţă şi în lipsă de discernământ?
Dacă o biserică dispune de lucrători energici pentru Domnul, ale căror priorităţi sunt legate de împărăţia Lui, atunci se va observa un standard al trăirii altruiste, ceea ce este exemplul cel mai bun pentru proaspeţii credincioşi. Să ne rugăm ca Domnul să ne facă exemple pentru turmă, lideri şi prezbiteri dedicaţi, iubitori şi binevoitori, deoarece astfel biserica a şi parcurs trei sferturi din calea spre a deveni o biserică sfinţită, iar tinerii sunt formaţi în evlavie.
(Din volumul Proiectul biblic al bisericii, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2007.)
