Fragmente din volumul SUB PRIVIREA APUSULUI – O perspectivă reformată asupra ortodoxiei răsăritene, Robert Letham, traducere Florin Mermeze, Editura Făclia, Oradea, 2013.
Răsăritul tinde să minimalizeze predicarea Cuvântului Iui Dumnezeu
Această tendinţă este în mare măsură rezultatul unor evenimente istorice (devastările islamice) şi este în ciuda moştenirii ortodoxiei, care îi include pe unii dintre cei mai mari predicatori pe care i-a cunoscut Biserica (Hrisostom, Grigore de Nazianz). Este adevărat că predicile sunt parte a liturghiei în ortodoxie. Aşa cum comentează Kallistos Ware, preotul predică mai degrabă ca un tată care-şi sfătuieşte şi îşi povăţuieşte familia. De fapt, predicile au constituit o parte importantă a liturghiei la biserica din Oxford pentru care episcopul Kallistos a fost răspunzător. Totuşi, închinarea şi liturghia sunt în mod copleşitor vizuale. Nu doar că există o abundenţă de icoane, dar mişcările rituale ale preoţilor sunt, fiecare, încărcate de simbolism. (…)
Problema aici este că Răsăritul nu s-a confruntat niciodată cu marea chestiune epistemologică soluţionată de Calvin. Biserica apuseană medievală a avut şi ea un puternic accent vizual. Cărarea mântuirii ducea către viziunea beatifică, la capătul căreia sfântului i se acorda o viziune a lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu era turnată într-o formă dominant vizuală. Se cuvine să subliniem că această viziune nu este posibilă în această viaţă. Prin urmare, creştinul nu putea ajunge la o cunoaştere intuitivă directă a lui Dumnezeu. Această imposibilitate punea o problemă uriaşă pentru siguranţa mântuirii. Modul în care Calvin a rezolvat această chestiune a fost să înţeleagă cunoaşterea lui Dumnezeu în termeni auditivi mai degrabă decât vizuali. Pentru Calvin, Dumnezeu Se revelează pe Sine în Cuvântul Său prin Duhul Sfânt. În Cuvântul citit şi proclamat Dumnezeu ni Se adresează în mod personal. Noi nu-L putem vedea, dar îl putem auzi. Mai mult de atât, El este aşa cum spune că este – propria-I revelaţie de Sine este adevărată şi demnă de încredere. Duhul Sfânt, care este El însuşi pe deplin Dumnezeu şi Dumnezeu întreg, însoţeşte Cuvântul predicat şi ne acordă, prin credinţă, o cunoaştere intuitivă auditivă directă a lui Dumnezeu. Acest mod de a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu rezolvă problema cunoaşterii divinităţii Sale şi ne dă putere în mod simultan să avem siguranţa mântuirii prin lucrarea directă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt.” Răsăritul, prin circumstanţe istorice, nu s-a ocupat niciodată de această chestiune. În cazul în care ortodocşii s-ar confrunta cu astfel de frământări, ar trebui stimulată o trezire a predicării care să împuternicească şi mai mult liturghia.
Relaţia dintre Scriptură şi tradiţie
Multe preocupări similare ies la suprafaţă aici, ca în cazul Romei, exceptând faptul că absenţa papei, a unui magisterium şi a unei serii corespunzătoare de dogme infailibile pune bariere mai puţine între ortodoxie şi protestantismul istoric la acest punct. Pentru Răsărit, relaţia dintre Biblie şi tradiţie este una vie. Biblia există în interiorul tradiţiei (în care cele şapte concilii ecumenice sunt dominante), nu independent de ea. Aici, ortodoxia ocupă poziţia bisericii primelor două secole, aşa cum argumenta A.N.S. Lane, în care Biblia şi tradiţia (învăţătura bisericii) erau practic imposibil de distins. Dezvoltări ulterioare din Apus au plasat tradiţia deasupra Scripturii (ca în Roma medievală) sau au îndreptat Scriptura împotriva tradiţiei (anabaptiştii şi mulţi evanghelici contemporani), ori au pus Scriptura deasupra tradiţiei fără să o respingă (Reforma). Cât despre ortodoxie, Scriptura este o parte principală a naturii organice a tradiţiei.
Am făcut mai devreme o remarcă despre înţelegerile greşite ale ambelor părţi privind această chestiune. Cele două poziţii nu sunt atât de separate pe cât se presupune adesea. Există mult teren comun. Totuşi, în acelaşi timp, există dezacorduri clare. Ele se concentrează asupra chestiunii privind autoritatea ultimă care stabileşte ce trebuie să credem şi să facem. Protestanţii spun că aceasta este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să emită judecăţi cu privire la toate opiniile omului. Ortodocşii cred şi ei în autoritatea Bibliei, dar o plasează într-un context în care aceasta este unul dintr-o gamă de factori. Aceste dezacorduri sunt semnificative la un nivel strategic. Asemenea unui călător care soseşte la aeroportul corect ales, dar urcă la bordul unui avion ales greşit, şi se trezeşte la Paris în loc de Moscova, ei deschid posibilitatea unor divergenţe ample ce decurg din aceste dezacorduri.
Doctrina răsăriteană despre Trinitate în viziunea lui Palamas
Deşi doctrina Trinităţii a fost făurită în Biserica de Răsărit (…) doctrina răsăriteană, aşa cum s-a dezvoltat în timp, a luat o întorsătură care pune probleme. Distincţia pe care Grigore Palamas o stabileşte între esenţa (fiinţa) incognoscibilă a lui Dumnezeu şi energiile Lui a câştigat o aprobare larg răspândită. Totuşi, aceasta provoacă discordie între Trinitatea imanentă şi Trinitatea economică, între Dumnezeu în Sine însuşi şi Dumnezeu aşa cum S-a revelat. Aşa stând lucrurile, posibilitatea noastră de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este ameninţată de un agnosticism profund, întrucât noi nu avem nicio modalitate de a şti dacă Dumnezeu este aşa cum S-a revelat în Isus Hristos. De asemenea, aceasta sfidează discursul raţional, întrucât noi nu putem spune nimic despre cine este Dumnezeu. Apogeul vieţii creştine devine contemplarea mistică mai degrabă decât fides quaerens intellectum (credinţa care caută înţelegere). Aşa cum spune Barth, „aceasta trece dincolo de revelaţie pentru a realiza o imagine foarte diferită a lui Dumnezeu «mai înainte în Sine».”
Ideea aici este că această teorie nu este doar o dezvoltare din partea capadocienilor, a căror lucrare a dus la soluţionarea crizei trinitariene. Este mai mult de atât – este o deformare a doctrinei clasice a Trinităţii. Aceasta introduce ideea unei divizări în divinitate, nu o distincţie. Aşa cum comentează Dorothea Wendebourg, urmarea este că persoanele Trinităţii nu au nicio funcţie soteriologică. Doctrina clasică afirma că cele trei persoane, fiecare şi împreună, sunt singurul Dumnezeu. Introducând aici un nou nivel, stabilitatea trinitariană este subminată. Aceasta ar însemna înfrângerea teologiei trinitariene.
Venerarea Mariei şi a sfinţilor
Este important de reţinut că Răsăritul nu-i vede, când face mijlocire la sfinţi, pe aceştia ca împreună-mediatori cu Hristos. Această atitudine corespunde practicii noastre atunci când îi rugăm pe oameni să se roage pentru noi. Noi ştim foarte bine că ne putem ruga direct la Tatăl prin mijlocirea unică a lui Hristos Fiul. Totuşi, noi nu avem nicio ezitare când le cerem sfinţilor să mijlocească în numele nostru în faţa lui Hristos. „Te rog să te rogi pentru mine,” spunem noi. Diferenţa crucială este că noi intervenim la sfinţi în viaţă, în timp ce ortodoxia consideră posibil, legitim şi de dorit să intervină la sfinţii stinşi din viaţă. În consecinţă, ne întrebăm dacă este posibil, legitim şi de dorit să comunicăm cu sfinţii trecuţi în veşnicie. Biblia arată că lucrul acesta nu este posibil. Pilda bogatului şi a lui Lazăr implică această imposibilitate, în timp ce nici Domnul Isus, nici apostolul Pavel, când abordează moartea şi starea intermediară, nu sugerează vreodată că este posibil ca vreunul dintre cei plecaţi dintre noi să audă rugăciunile noastre. Încurajarea noastră în faţa morţii este învierea, momentul în care Hristos revine în glorie. Dacă o astfel de mijlocire nu este posibilă, rezultă că aceasta nici nu este de dorit. Să fie vorba aici de erezie sau de eroare? Eu sugerez că este vorba de ultima – aceasta nu răstoarnă nicio doctrină crucială a credinţei, deşi în practică ea poate abate concentrarea credinţei, care ar trebui înrădăcinată ferm în Isus Hristos. (…)
Ortodocşii insistă că întruparea impune prezenţa icoanelor care îl înfăţişează pe Hristos, întrucât Dumnezeu a ales să Se reveleze în formă umană. Reformaţii sunt la fel de categorici,susţinând că cea de-a doua poruncă interzice folosirea imaginilor în închinare, şi argumentează că aceasta include icoane ale lui Hristos. Ortodocşii îi acuză pe reformaţi şi pe protestanţi în general de maniheism, de o perspectivă deficitară cu privire la materie. Reformaţii argumentează că icoanele lui Hristos implică o abstracţie nestoriană a umanităţii Lui.
Sinergism soteriologic
Datând încă din vremea Bisericii primare, cel puţin de la Hrisostom, viguroasa doctrină a liberului-arbitru a fost îmbrăţişată de Biserica răsăriteană. Aceasta plasează ortodoxia mai departe de reformaţi decât este Roma. Cu siguranţă, aici se află motivul celei mai mari divizări religioase. Concepţia răsăriteană despre mântuire ca deificare, având înfrângerea morţii în centru, contrastează cu abordarea mai legală şi mai forensică a Bisericii de Apus, cu accentul plasat pe lege şi har, ispăşire pentru păcat şi justificare. Totuşi, aceşti factori particulari sunt toţi aspecte ale mântuirii. Chestiunea aici este dată de echilibrul dintre ei. Cu toate acestea, subiectul cântăririi între har şi voinţa umană este mult cuprinzător. De aici decurg păreri diferite despre extinderea păcatului uman, şi astfel despre mărimea lucrării de mântuire pe care a făcut-o Hristos. Întrebarea: „Ce este Evanghelia?” este una absolut crucială. Răspunsul dat de Biserica reformată, de Roma şi de ortodoxie diferă în mod esenţial.
Ortodoxia este foarte similară cu arminianismul în ce priveşte soteriologia. Acestea fiind zise, reformaţii recunosc că arminienii sunt creştini, chiar dacă au o teologie în mod serios deficitară. În consecinţă, aceasta nu neagă creştinismul ortodocşilor, ci dovedeşte, din perspectiva reformată, o dezvoltare mai puţin minuţioasă a cauzelor păcatului şi a scopurilor suverane ale lui Dumnezeu.
