De vreme ce Hristos ne este prezentat aşa de mângâietor, haideţi să nu credem modul în care Satan ni-L reprezintă. Când conştiinţa este tulburată din pricina păcatelor noastre, obiceiul lui Satan este de a-L prezenta pe Hristos sufletului aflat în suferinţă ca pe un judecător foarte aspru, înarmat cu dreptatea împotriva noastră. Însă atunci, haideţi să-L înfăţişăm înaintea sufletelor noastre aşa cum ne este pus înaintea ochilor de către Însuşi Dumnezeu, ţinând un sceptru al îndurării şi întinzându-Şi braţele să ne primească.
Cum ar trebui să gândim despre Hristos
Când ne gândim la Iosif, Daniel sau la Ioan evanghelistul, ne formăm păreri plăcute despre ei şi le considerăm persoane blânde şi minunate. Cu atât mai mult, când ne gândim la Hristos, ar trebui să-L percepem ca o oglindă a întregii blândeţi. Dacă parfumul tuturor florilor s-ar aduna într-una, cât de parfumată ar trebui să fie acea floare! În Hristos se întâlnesc toate perfecţiunile îndurării şi ale dragostei. Cât de mare trebuie să fie acea îndurare care locuieşte într-o inimă atât de binevoitoare! Orice fel de gingăşie dintr-un soţ, tată, frate, cârmuitor nu este decât o rază din EI; gingăşia este în El în cea mai aleasă formă. Suntem slabi, dar suntem ai Lui; suntem deformaţi, dar purtăm chipul Lui în noi. Un tată nu priveşte atât de mult la defectele copilului său, cât priveşte la natura lui din copil; tot aşa Hristos găseşte motive să ne iubească din ceea ce vede că este al Lui în noi. El îşi vede propria natură în noi: suntem bolnavi, totuşi suntem mădularele Lui. Cine şi-a neglijat vreodată mădularele din cauză că erau bolnave sau slabe? Nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup. Poate capul să-şi uite mădularele? Poate Hristos să Se uite pe Sine? Noi suntem plinătatea Lui cum El este plinătatea noastră. El a fost dragostea însăşi îmbrăcată cu natura umană, pe care a unit-o cu Sine, ca să ne poată transmite bunătatea Sa mai liber. Şi El nu a luat natura noastră asupra Sa atunci când aceasta era în cea mai bună formă, ci când era decăzută, cu toate slăbiciunile naturale şi comune Ia care era supusă.
Aşadar, haideţi să urâm orice gând suspicios, ca fiind ori pus, ori cultivat de acel duh blestemat care, după cum s-a străduit să-L despartă pe Tatăl de Fiul prin suspiciuni, spunând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 4:6), tot astfel preocuparea Iui zilnică este să ne despartă pe noi de Fiul, născând în noi păreri greşite cu privire Ia Hristos, făcându-ne să credem că în El nu există o dragoste caldă pentru oameni ca noi. De la început arta lui Satan a fost: să-l facă pe om să-şi piardă încrederea în Dumnezeu, punând la îndoială dragostea lui Dumnezeu faţă de primul nostru tată, Adam. Reuşita Iui de atunci îl determină să-şi folosească încă această armă.
Când Hristos pare a fi un duşman
„În ciuda tuturor acestor lucruri, nu simt că Hristos este astfel faţă de mine”, spune mucul fumegând, „ci mai degrabă simt exact opusul. El pare a fi un duşman pentru mine. Văd şi simt dovezile supărării Sale justificate.”
Hristos poate juca rolul unui duşman pentru puţin timp, cum a făcut Iosif, însă face lucrul acesta pentru a juca rolul de îndurător la timpul potrivit. El nu-Şi poate stăpâni inima plină de îndurare mult timp. Pare să se lupte cu noi, cum S-a luptat cu Iacov, însă ne dă o putere ascunsă ca să biruim în cele din urmă. Credinţa scoate masca de pe faţa Lui şi vede o inimă iubitoare sub aparenţe contrare. Fides Christo larvam decrahit (Credinţa scoate masca de pe faţa Iui Hristos).
În primă fază, nu i-a răspuns cu niciun cuvânt femeii siro-feniciene care striga după EI. Apoi, i-a dat un răspuns negativ. După aceea i-a răspuns ceva ce suna a mustrare, numind-o câine, pentru că era în afara legământului. Cu toate acestea, ea nu s-a lăsat doborâtă astfel, pentru că a avut în vedere scopul venirii Sale. Aşa cum Tatăl nu a fost niciodată mai aproape de Hristos ca să-L sprijine cu putere, ca atunci când a fost cel mai departe de EI în ce priveşte simţul mângâierii, tot aşa Hristos nu este niciodată mai aproape de noi ca să ne dea putere pentru a ne susţine, decât atunci când pare cel mai mult să-Şi ascundă prezenţa de noi. Influenţa Soarelui neprihănirii pătrunde mai adânc decât lumina Sa. În astfel de cazuri, oricare ar fi purtarea lui Hristos faţă de noi, să punem natura şi slujba Lui în opoziţie cu aceasta. El nu Se poate tăgădui pe Sine; nu poate decât să îndeplinească misiunea pe care Tatăl I-a dat-o. Vedem aici că Tatăl a garantat faptul că El „nu va stinge mucul care mai arde încă”, iar Hristos S-a angajat să ne prezinte înaintea Tatălui, înfăţişându-Se El înaintea Lui pentru noi, până când ne va prezenta fără vină înaintea Lui (Ioan 17:6,11). Tatăl ne-a dat lui Hristos, iar Hristos ne dă înapoi Tatălui.
Când îndoiala ne asaltează
„Aceasta ar fi o mare mângâiere”, spune cineva, „numai dacă aş fi un muc fumegând.” Este bine că această obiecţie loveşte în tine, şi nu în Hristos. Este bine că pe EI ÎI onorezi gândindu-te că Se îndură de alţii, chiar dacă [crezi că] nu Se îndură şi de tine. Totuşi, să nu fii nedrept cu lucrarea Duhului Său în inima ta. După cum Satan Îl ponegreşte pe Hristos înaintea noastră, tot astfel ne ponegreşte şi pe noi înaintea noastră. Dacă nu eşti un muc fumegând, atunci de ce nu renunţi la interesul tău pentru Hristos şi de ce nu tăgăduieşti legământul harului? Nu îndrăzneşti să faci asta. De ce nu te dedai complet altor plăceri? Duhul tău nu îţi va permite să faci aşa ceva. De unde vin aceste suspine şi plângeri neobosite? Pune starea pe care o ai alături de misiunea lui Hristos pentru cei ca tine, şi nu dispreţui mângâierea Celui Atotputernic; nici nu-ţi refuza îndurare. Aruncă-te în braţele lui Hristos, şi dacă e să mori, mori acolo. Dacă nu faci asta, cu siguranţă vei pieri. Dacă îndurarea se poate găsi undeva, acolo este locul în care se găseşte.
Grija lui Hristos faţă de tine se vede în faptul că ţi-a dat o inimă sensibilă într-o anumită măsură. Te-ar fi putut lăsa pradă împietririi, profanării şi sentimentului de siguranţă al inimii, care este cea mai mare dintre toate sentinţele spirituale. Cel ce a murit pentru duşmanii Lui îi va refuza oare pe cei care au în suflet dorinţă după El? Cel care, prin mesagerii Lui, vrea ca noi să fim împăcaţi, ne va lepăda când căutăm cu seriozitate lucrul acesta de la El? Nu, fără îndoială că atunci când El merge înaintea noastră aprinzând dorinţe sfinte în noi, El e gata să ne întâlnească în căile Lui. Când fiul risipitor s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, tatăl nu l-a aşteptat, ci l-a întâmpinat pe drum. Când El pregăteşte inima să caute, îşi pune urechea să asculte (Psalmul 10:17). El nu poate, în inima Lui, să Se ascundă mult timp de noi. Dacă Dumnezeu ne-ar aduce într-o stare aşa de întunecată, încât să nu vedem nicio lumină de la EI sau de Ia vreo creatură, atunci haideţi să ne amintim ce spune prin profetul Isaia: „Cine dintre voi… umblă în întuneric şi n-are lumină” – nicio lumină mângâietoare, nicio lumină a chipului Iui Dumnezeu – „să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!” (Isaia 50:10). Niciodată nu ne putem afla într-o asemenea stare, încât să avem motiv întemeiat să disperăm. Aşadar, haideţi să facem ce fac marinarii: să ne aruncăm ancora în întuneric. Hristos ştie cum să Se îndure de noi în situaţia aceasta. Uitaţi-vă la mângâierea care a simţit-o El din partea Tatălui Său, când a fost frânt (Isaia 53:5). Asta vom simţi noi din partea Lui, în frângerea noastră.
Suspinele unei inimi frânte poartă în ele o dovadă a afecţiunii noastre faţă de Hristos, cât şi a grijii Sale faţă de noi. Ochii sufletelor noastre nu pot fi îndreptaţi spre El, până când EI nu Se uită mai întâi la noi cu îndurare. Cea mai mică dragoste pe care o avem faţă de El, nu este decât o reflexie a dragostei Sale care a strălucit mai întâi peste noi. Aşa cum, în exemplul pe care ni l-a dat, Hristos a făcut tot ce ne spune şi nouă să facem, tot astfel EI a şi suferit în trupul Lui toate durerile la care ne cheamă pe noi, ca să poată învăţa mai bine să Se îndure şi să ne aline în suferinţele noastre. Când a fost părăsit în grădină şi pe cruce, El S-a mulţumit să Se lipsească de acea alinare negrăită pe care I-o dădea prezenţa Tatălui Său, ca să poarte mânia Domnului un timp pentru noi şi, de asemenea, ca să ştie mai bine cum să ne mângâie în suferinţele noastre cele mai mari. Dumnezeu găseşte cu cale să gustăm din paharul din care Fiul Lui a băut aşa de mult, ca să simţim puţin din ce este păcatul şi din dragostea Fiului. Însă mângâierea noastră este că Hristos a băut până la ultima picătură paharul şi ne va sprijini, astfel încât duhurile noastre să nu se prăbuşească de tot când gustăm puţin din dezgustul Lui, pe care l-am putea simţi. El S-a făcut nu doar om, ci blestem, un om al durerilor, pentru noi. El a fost zdrobit, ca noi să nu fim zdrobiţi; a fost tulburat ca noi să nu fim tulburaţi până la disperare; S-a făcut blestem, ca noi să nu fim blestemaţi. Tot ce se poate dori de la un mângâietor atotsuficient se găseşte în Hristos:
-
Autoritate de la Tatăl. Toată puterea l-a fost dată (Matei 28:18).
-
Putere în El Însuşi. Numele Lui este „Dumnezeu tare” (Isaia 9:6).
-
Înţelepciune, şi aceasta căpătată din experienţa proprie, pentru a şti cum şi când să ajute (Evrei 2:18).
-
Bunăvoinţă, întrucât este os din oasele noastre şi carne din carnea noastră (Geneza 2:23; Efeseni 5:30).
(Fragment din volumul Trestia frântă, Richard Sibbes, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2011, traducere: Larisa Mangalagiu.)
