Acoperind perioada de început a mişcării baptiste particulare din Anglia, volumul profesorului Michael A. G. Haykin intitulat Kiffin, Knollys şi Keach: redescoperirea moştenirii noastre baptiste (tradus şi publicat recent la Editura Multimedia din Arad) prezintă câţiva dintre liderii acestei grupări distincte în cadrul nonconformismului englez din secolul al XVII-lea. Misiunea lor a fost să aplice redescoperirea Evangheliei de către reformatori într-un context baptist. Unul dintre aceşti pastori a fost Hanserd Knollys (1599-1691), educat la Universitatea din Cambridge, slujitor al unei mari congregaţii, frecventate de aproape 1000 de persoane la sfârşitul anilor 1640 şi în anii 1650. Knollys a avut un rol-cheie în plantarea a peste 130 de biserici baptiste particulare în Anglia şi Ţara Galilor.
Am ales un scurt fragment din cartea lui Haykin pentru a ilustra polemica dintre baptiştii calvinişti şi aşa-numiţii „căutători” în problema încetării darurilor spirituale miraculoase.
În apărarea cauzei baptiştilor calvinişti, Knollys a avut de înfruntat atacurile unui grup amorf, cunoscut sub numele de căutători, care s-au dezvoltat foarte mult în anii 1640 şi 1650. Căutătorii, semnalează J. F. McGregor, considerau că semnul unei biserici adevărate a lui Hristos era „posedarea harului dat apostolilor şi demonstrat prin minuni”. Astfel, deoarece niciuna dintre congregaţiile puritane nu susţineau că posedă aceste daruri carismatice, căutătorii credeau că trebuie să se retragă din ele şi să aştepte ceea ce sperau să fie o nouă dispensaţie divină.
William Erbery (1604-1654), de exemplu, care şi-a început cariera ca vicar puritan în Cardiff şi care a ajuns să fie „apărătorul căutătorilor”, a susţinut că el şi contemporanii lui trăiau într-o eră caracterizată de absenţa Duhului dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Duhul S-a retras din Biserică după zilele apostolilor din cauza apostaziei Bisericii. Din cauza absenţei Duhului şi a darurilor Sale carismatice, orice încercare de a aduna o biserică pe baza a ceea ce are de spus Noul Testament despre o biserică locală şi despre rânduielile ei era destinată eşecului. Pe baza acestei perspective, Erbery a considerat că baptiştii calvinişti se înşelau singuri în încercarea lor de a înfiinţa congregaţii nou-testamentare. Apostolii, susţinea el, puteau boteza credincioşi pentru că „aveau manifestarea Duhului prin multe daruri”, dar, a întrebat el: „Ce fel de manifestare a Duhului are loc în oricare dintre aceste biserici de astăzi?” De fapt, susţinea Erbery, credincioşii Vechiului Testament s-au aflat într-o stare mai bună decât credincioşii din zilele sale: „Biserica, sub Lege, a avut unele daruri ale Duhului manifestate printre ei, cum ar fi darul profeţiei, al vindecării, chiar al învierii din morţi, cu semne şi minuni…; este mai mult decât au bisericile de astăzi, care au mai puţine manifestări ale Duhului decât cele de sub Lege; de aceea, acest lucru înseamnă că sunt încă în robie în Babilon, neavând niciun dar al Duhului ca să-şi menţină statutul de biserică spre gloria Evangheliei”. Astfel, din cauză că bisericile baptiste „nu au manifestarea Duhului, Domnul va striga tare împotriva lor şi îl va face pe fiecare să tremure…, pentru că ei nu ascultă porunca lui Hristos; ei le spun prozeliţilor lor: trebuie să fiţi scufundaţi, pentru că trebuie să ascultaţi porunca lui Hristos, adică să vă duceţi să vă botezaţi sau să fiţi botezaţi; fără botezul Duhului asupra Bisericii, aceasta nu înseamnă porunca lui Hristos, ci este împotriva ei… Ce este botezul Duhului? Este prezenţa Duhului? Apostolii aveau prezenţa Duhului înainte [de Cincizecime]; este bogăţia Duhului? Hristos a suflat peste ei înainte [de Cincizecime] şi a spus: «Luaţi Duh Sfânt!», Ioan 20:22, şi totuşi nu au fost botezaţi cu Duhul. Botezul Duhului (aşa cum am spus deseori) este turnarea tuturor darurilor Duhului peste Biserică… De aceea a boteza ca în Evanghelie, fară botezul Duhului, înseamnă a-L respinge pe Duhul lui Isus.”
Reprezentativă pentru răspunsul baptiştilor calvinişti la poziţia căutătorilor este lucrarea lui Knollys, The Shining of a Flaming Fire in Zion, publicată în 1646. Această carte a fost un răspuns la un pamflet scris de puritanul radical John Saltmarsh (cca. 1612-1647) cu titlul The Smoke in the Temple (1646). În acest pamflet, Saltmarsh, deşi nu era un căutător, a rezumat corect un număr de argumente ale căutătorilor împotriva baptiştilor, dintre care cele esenţiale erau aceleaşi ca şi cele menţionate de Erbery în citatul de mai sus.
Răspunzând acestor argumente, Knollys a susţinut că baptiştii calvinişti nu „considerau că este potrivit ca orice frate să boteze sau să administreze alte acte de cult decât dacă a primit darurile potrivite ale Duhului sau darurile care să-l facă în stare să predice Evanghelia. După ce aceste daruri sunt mai întâi testate şi cunoscute de biserică, este fratele ales şi ordinat prin sufragiul bisericii”. Cei ordinaţi de congregaţiile baptist-calviniste ca să predice şi să administreze actele de cult nu erau lipsiţi de daruri spirituale. Este adevărat că nu aveau aceeaşi mulţime de daruri spirituale ca lucrătorii asemenea lor din primul secol. Totuşi, Knollys a continuat şi a subliniat următorul lucru: „Aceste daruri şi minuni extraordinare au avut mai mult scopul de a duce Evanghelia lumii şi de a glorifica prima venire a lui Hristos în trup decât să se manifeste şi după aceea, Evrei 2:3,4; Ioan 20:29,30,31”. Knollys nu a considerat darurile miraculoase din biserica primului secol la fel de vitale pentru viaţa bisericii din toate epocile. Aceste daruri au fost date pentru a ilumina intrarea Evangheliei pe scena istoriei şi pentru a slăvi prima venire a lui Hristos pe pământ. Ca dovezi biblice, el a citat două texte: Evrei 2:3-4, care afirmă clar rolul de autentificare a darurilor spirituale date bisericii primare, şi apoi Ioan 20:29-31, care subliniază, de asemenea, rolul de confirmare a minunilor.
Acest mod de argumentare nu este nou, i-a caracterizat şi pe reformatori, cum au fost Martin Bucer (1491-1551) şi Jean Calvin. În plus, Knollys a susţinut că baptiştii au văzut cum predicarea Evangheliei de către ei era însoţită de minuni — minunile regenerării. „Ori de câte ori vine Evanghelia la un suflet nu numai prin cuvânt, ci cu putere şi prin Duhul Sfânt, 1 Tesaloniceni 1:5, există o minune lucrată în cei ce primesc Evanghelia, Luca 7:22, şi apoi ei primesc Duhul Sfânt cu darurile şi cu harurile Sale… Aşadar, nu trebuie să stăm [adică să aşteptăm] o lucrare însoţită de minuni, pentru că avem un Cuvânt însoţit de minuni.” Predicarea prin puterea Duhului Sfânt pentru mântuirea păcătoşilor este în ea însăşi miraculoasă. Această perspectivă se aliniază în întregime la concepţia puritană a vremii. De exemplu, predicatorul puritan, Thomas Adams (1612-1653), a afirmat: „Dumnezeu lucrează şi acum minuni, cu toate că noi nu le observăm. Faptul că inimile noastre sunt convertite este o minune. Faptul că credinţa noastră depăşeşte raţiunea este o minune… Dacă El nu scoate apă din stâncă, totuşi El scoate pocăinţă din păcat şi face ca din inima de piatră să ţâşnească lacrimi; aceasta este o minune mai mare.”
Astfel, Knollys a tras concluzia: „Cu toate că nu avem alte daruri în bisericile noastre decât cele pe care le-am primit şi nu am primit darurile Duhului ca să ne lăudăm cu ele, totuşi trebuie să depun această mărturie că nu ne lipseşte niciun dar; pentru ceea ce am primit suntem obligaţi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu şi să dorim să-L onorăm pe Hristos, Capul nostru, pentru toate darurile pe care le-am primit de la El”. Knollys şi tovarăşii săi baptişti nu susţineau că aveau toate darurile care au fost prezente în biserica primară, dar erau, totuşi, conştienţi de faptul că Duhul lucra printre ei printr-o diversitate de daruri.
Convingerea lui Knollys în privinţa subiectului darurilor spirituale este instructivă cu atât mai mult în zilele noastre, cu cât urmaşii din secolul al XX-lea al căutătorilor susţin că toată panoplia darurilor Duhului este întotdeauna disponibilă Bisericii. Knollys avea dreptate să nu fie convins că credincioşii post-nou-testamentari aveau acces la toate darurile spirituale manifestate în vremea apostolică. Mai mult, spre deosebire de căutători, Knollys nu credea că absenţa acestor daruri era un impediment în înfiinţarea unor congregaţii pline de Duhul. Duhul dăruieşte întotdeauna lucrurile de care are nevoie Biserica. Aşa cum a scris un prieten al lui Knollys, Benjanim Keach (1640-1704), şi el un conducător baptist din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, într-o carte recomandată public de Knollys: „Atâta timp cât există o Biserică militantă, sfinţi în proces de desăvârşire…, acele daruri spirituale necesare stării lor prezente vor fi date şi vor exista printre ei pentru susţinerea măreţei mandatari a lucrării şi pentru binele Bisericii”.
Este de remarcat în citatul prezentat din cartea The Shining of a Flaming Fire in Zion aspectul trinitarian scos în evidenţă de Knollys: la acordarea darurilor Duhului participă în mod vital Dumnezeu Tatăl şi Hristos Fiul. Knollys a avut ocazia de a discuta mai multe despre participarea lui Hristos în acordarea acestor daruri într-o altă lucrare, Christ Exalted, o predică din Coloseni 3:11. Hristos, a afirmat Knollys, a obţinut aceste daruri prin moartea Sa şi de aceea este „Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul tuturor acestor haruri, daruri şi roade ale Duhului care se găsesc în omul nou”. Hristos este Cel care dă „strălucire şi frumuseţe” fiecărui dar spiritual. Într-adevăr, a fost planul Tatălui ca „Hristos să transmită toate harurile, darurile poporului Său”. Fiind sursa darurilor, Hristos trebuie preţuit mai mult decât oricare dintre ele.
În concluzia lucrării sale, Knollys a prezentat o concepţie ce avea să devină un subiect familiar în tradiţia baptistă calvinistă, şi anume importanţa subsidiară a darurilor Duhului în viaţa creştină: „Hristos să fie totul în toate darurile Duhului şi în harurile sfinţirii, pentru că… El este Autorul, Susţinătorul şi Cel ce le desăvârşeşte. De aceea să-L lăsăm pe El să aibă întâietate deasupra tuturor, să preţuim fiecare dar şi har de la Dumnezeu şi să considerăm că harul cel mai mic este mai bun decât toate bogăţiile, onorurile, plăcerile şi mângâierile acestei lumi. Dar trebuie să-L preţuim pe Hristos mai mult decât toate darurile şi harurile Sale din noi, pentru că El este viaţa lor, măduva şi substanţa lor. Ce valoare are toată cunoaşterea dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu în Hristos? 1 Corinteni 13:2: niciuna. Ce valoare are credinţa dacă nu este Hristos obiectul ei? 1 Corinteni 13:2: niciuna.”
Knollys a insistat foarte mult asupra adevărului că mult mai preţios decât oricare dintre daruri este Hristos. A-L avea pe Hristos este dovada mântuirii, în timp ce a avea daruri nu constituie o astfel de dovadă. „Dacă îl ai pe Hristos, ai totul…, dar dacă-L pierzi pe El, pierzi totul; îţi vei pierde speranţele, mângâierea, toate slujbele şi, da, îl vei pierde pe Dumnezeu, cerul şi sufletul şi toate celelalte. Nu contează ce ai dacă îţi lipseşte Hristos; niciun dar, nicio slujbă, nicio îmbunătăţire, calificări sau oricare alte lucruri nu te vor face fericit fără Hristos… De aceea fii sigur că Hristos este al tău.”
Knollys a aplicat această perspectivă despre darurile Duhului în cazul unei vechi probleme a credincioşilor, care erau exagerat de mult uimiţi de alţi creştini cu mai multe daruri decât ei: „Ascultaţi voi, cei săraci în duh, voi nou-născuţilor în Hristos, care admiraţi atât de mult personalităţi printre credincioşi (mai ales predicatori), pe care îi înălţaţi atât de mult în inimile voastre şi îi slăviţi cu limbile voastre, pentru că vedeţi că există atât de multă umilinţă, dragoste, răbdare, credinţă şi alte daruri ale Duhului şi haruri ale sfinţirii în ei; nu ar trebui să-L admiraţi mai mult pe Hristos, să-L înălţaţi pe Hristos şi să-L slăviţi pe Hristos,
care este Cel care a obţinut aceste daruri, Proprietarul lor, Dătătorul lor şi Autorul tuturor darurilor şi harurilor spirituale? Pentru că nu avem nimic care să nu fi primit; prin harul Său suntem ceea ce suntem şi tot harul pe care-l avem l-am primit cu generozitate de la El, Ioan 1:16. De aceea să lăsăm ca El să primească gloria şi să aibă întâietate în toate, pentru că El este totul în toţi.”
Acest text arată că închinarea şi gândirea primilor baptişti calvinişti L-au avut în centrul lor pe Hristos, nu pe slujitorii Lui. Doar El este adorat de Biserică.
