The Doctrines of Grace. Rediscovering the Evangelical Gospel este ultima carte a profesorului şi pastorului James Montgomery Boice (1938 – 2000). Din ziua când a aflat că era bolnav de cancer până la moartea sa au trecut doar şase săptămâni. Patruzeci şi două de zile. În ultimele două săptămâni a stat la pat şi era extrem de slăbit. În timp ce boala îl storcea zilnic de puteri, el a apelat la un rezervor de putere din sufletul său, o putere înviorată şi întărită de harul lui Dumnezeu, pentru a continua să scrie cântări de laudă şi cartea de faţă. El n-a mai apucat să-şi vadă opera terminată, dar a fost mult îmbărbătat de asigurările colegului său Philip Ryken că o va termina în locul lui.
James Montgomery Boice nu doar a crezut în doctrinele harului, ci le-a şi iubit şi le-a răspândit cu pasiune. El nu a fost doar un adept al teologiei reformate sau un admirator al reformatorilor, ci el însuşi a fost un reformator. Lucrarea lui de la Tenth Presbyterian Church, conferinţa pentru teologia reformată din Philadelphia, publicaţiile sale, aptitudinile sale de lider creştin naţional – toate aceste domenii de lucrare au decurs din iubirea lui pentru credinţa reformată.
Această carte este un tribut adus harului lui Dumnezeu, căruia I se cuvine toată gloria pentru răscumpărarea noastră. Redăm mai jos un scurt fragment din primul capitol al acestui volum tradus şi publicat recent la Editura Agape sub titlul Doctrinele graţiei divine:
Din păcate, astăzi nu trăim într-o epocă prea glorioasă a Bisericii. Trăim într-un timp de teologie jalnică şi de viaţă creştină superficială. Cunoaşterea noastră este insuficientă, închinarea noastră este fără reverenţă, iar modul nostru de viaţă este imoral. Chiar şi Biserica evanghelică a cedat în faţa spiritului acestei epoci. În cartea Whatever Happened to the Gospel of Grace? (Ce s-a întâmplat cu evanghelia harului?) – care serveşte ca prolog la volumul de faţă – se susţine că mişcarea evanghelică nu se mai ţine ferm de evanghelie.
Poate că cel mai simplu mod de a afirma aceasta este prin a spune că evanghelicalismul a devenit lumesc. Lucrul acesta se poate demonstra prin compararea lui cu liberalismul de ieri. Ce s-a spus cândva despre bisericile liberale trebuie să se spună acum despre bisericile evanghelice: ele caută înţelepciunea lumii, cred teologia lumii, urmează ordinea de zi a lumii şi adoptă metodele lumii. Potrivit standardelor înţelepciunii lumeşti, Biblia nu este în stare să satisfacă cerinţele vieţii în aceste timpuri postmoderne. Cuvântul lui Dumnezeu ar fi insuficient ca să-i câştige pe oameni la Hristos, să promoveze creşterea spirituală, să furnizeze călăuzire practică în viaţă sau să transforme societatea. Prin urmare, bisericile completează învăţătura clară a Scripturii cu elemente de amuzament, de terapie în grup, de activism politic, cu semne şi minuni – tot ce promite să-i atragă pe consumatorii religioşi. Potrivit teologiei lumii, păcatul este doar o disfuncţionalitate, iar mântuirea înseamnă a avea o mai bună stimă de tine însuţi. Când această teologie intră în biserică, ea înlocuieşte doctrine dificile, dar esenţiale – cum ar fi potolirea mâniei lui Dumnezeu – prin practici ale autoperfecţionării.Ordinea de zi a lumii este fericirea personală, astfel că evanghelia e prezentată ca plan pentru împlinirea personală, mai degrabă decât ca un mod costisitor de a trăi ca discipol.Metodele lumii de realizare a acestei ordini de zi egocentrice sunt în mod necesar pragmatice, aşa că bisericile evanghelice sunt gata să încerce tot ce promite succes. Acest caracter lumesc a produs „noul pragmatism” al evanghelicalismului.
Un alt mod de a explica ce anume merge rău în Biserica evanghelică este prin identificarea unor concepţii principale din gândirea contemporană şi apoi prin a vedea ce atacuri au dat ele asupra Bisericii. Cartea Whatever Happened to the Gospel of Grace? (Ce s-a întâmplat cu evanghelia harului?) a identificat şase tendinţe culturale principale: secularismul, umanismul, relativismul, materialismul, pragmatismul şi antiintelectualismul.
Secularismul – concepţia că universul e tot ce există; Dumnezeu şi eternitatea sunt excluse.
Umanismul–în cuvintele filozofilor păgâni antici – afirmă că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Aceasta duce inevitabil spre închinarea la eu.
Relativismul afirmă că, întrucât nu există Dumnezeu, atunci nu există nici absoluturi; adevărul este deci relativ.
Materialismul este strâns legat de secularism. Dacă nu există nimic în afară de „aici şi acum”, atunci sensul vieţii poate fi găsit numai în averea personală.
Pragmatismul măsoară adevărul după utilitatea lui practică. Este corect şi adevărat tot ce funcţionează, tot ce dă rezultate.
Antiintelectualismul înseamnă a face cultura actuală mai simplă şi mai uşor de înţeles, reducându-i astfel calitatea, un fel de contracţie a gândirii, fenomen pe care televiziunea l-a accelerat în mare măsură. Cei mai mulţi oameni nu-şi mai pot concentra atenţia, mai ales când se discută un subiect valoros sau important. Aşa cum a zis un moderator cunoscut: „Nu sunt conştient de prea multe lucruri”.
Acestea sunt câteva dintre tendinţele care predomină cultura americană în zorii noului mileniu. Dacă Biserica a devenit lumească, atunci ne-am aştepta să găsim aceleaşi atitudini în adunările evanghelice, exact ceea ce şi găsim. Oricât de surprinzător ar putea părea, evanghelicalismul a devenit tot mai secular. În efortul lor de a-i face pe noii veniţi să se simtă cât mai plăcut, pastorii dau ca învăţătură cât mai puţină teologie posibil. Închinarea a devenit un soi de amuzament care se bucură de popularitate, în loc să fie o laudă la adresa lui Dumnezeu. Noile clădiri de biserică sunt proiectate în aşa fel încât arată mai degrabă ca nişte săli de spectacol decât ca nişte case de închinare. Toate aceste tendinţe contribuie la secularizarea a ceea ce era odinioară sacru.
În acelaşi timp, bisericile evanghelice au devenit tot mai umaniste. Această evoluţie este inevitabilă: cu cât vorbim mai puţin despre Dumnezeu, cu atât vorbim mai mult despre noi înşine. Conţinutul predicii este determinat tot mai mult de tipul ascultătorilor decât de Sfânta Scriptură. Lucrul acesta conduce rapid la relativism în gândire şi comportare. Convingerile morale nu mai sunt determinate de argumente deduse cu grijă pe baza absoluturilor biblice, ci sunt alegeri făcute în necunoştinţă de cauză şi bazate de sentimente personale. Biserica este şi materialistă pe deasupra. Atitudinea evanghelicului faţă de bani este bine redată de titlul unei cărţi editate recent de Larry Eskridge şi Mark Noll:More Money, More Ministry (Sunt mai mulţi bani, se face mai multă lucrare). Când prosperitatea financiară devine o prioritate semnificativă, bisericile sunt forţate singure să înţeleagă ce anume funcţionează. Această ţintă a căutărilor derivă din noul pragmatism menţionat mai devreme şi îl are ca rezultat. Cei mai mulţi pastori doresc ca bisericile lor să fie mai mari şi mai bune, dar chiar dacă nu sunt mai bune, măcar să fie mai mari! Nu este mirare atunci că membrii lor doresc să fie mai sănătoşi şi mai bogaţi. În spatele tuturor acestor atitudini lumeşti stă ascuns un antiintelectualism universal caracterizat de lipsa dorinţei de a gândi foarte serios la un subiect oarecare, mai ales la învăţătura creştină. Evanghelicalismul a devenit o religie a simţirii mai degrabă decât una a gândirii.
Prin urmare, când punem întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu evanghelia harului?”, răspunsul este că multe biserici evanghelice au schimbat pietatea, teama de Dumnezeu, cu caracterul lumesc. Aceasta se face în prea multe feluri pentru a putea să le enumerăm, dar „Declaraţia de la Cambridge” conţine un rezumat util. „Pe măsură ce credinţa evanghelică a devenit secularizată, nu se mai prea poate face deosebire între interesele ei şi cele ale culturii înconjurătoare. Rezultatul este pierderea valorilor absolute, individualismul permisiv şi o înlocuire a sfinţeniei cu integrarea, a pocăinţei cu restabilirea, a adevărului cu intuiţia, a credinţei cu sentimentul, a providenţei cu întâmplarea şi a speranţei perseverente cu satisfacerea imediată. Hristos şi crucea Lui nu mai sunt în centrul viziunii noastre”.
Ce s-a întâmplat cu harul din evanghelie? El s-a pierdut la studiul biblic al bisericii, când pastorul s-a hotărât să dea membrilor bisericii lui ce doreau în loc de ceea ce aveau nevoie. El s-a pierdut în librăria creştină, undeva între secţiunea cu cărţi de tip „ajută-te singur” şi rafturile pline cu accesorii religioase şi CD-uri de închinare. Şi el s-a pierdut în mintea şi inima noastră când ne-am decis să acceptăm teologia lumească ce se bazează pe realizarea umană şi pe propria noastră contribuţie la mântuire.
Evanghelia harului a fost înlocuită de un mesaj parţial biblic, dar în ultimă instanţă egocentric. Ca orice alt lucru din creaţie, sufletul omenesc urăşte un vacuum. Când dispare ceva esenţial din teologia şi gândirea noastră spirituală, altceva dă năvală în locul lui. Când dispare Dumnezeu Însuşi, ceea ce Îl înlocuieşte este eul. Ca să cităm încă o dată din „Declaraţia de la Cambridge”: „Încrederea nejustificată în capacitatea umană este un produs al naturii umane căzute. Această falsă încredere bântuie astăzi în lumea evanghelică — de la evanghelia stimei de sine până la evanghelia bunăstării, de la cei care au transformat evanghelia într-un produs care se poate vinde şi pe păcătoşi în nişte consumatori care doresc să cumpere până la cei care tratează credinţa creştină ca fiind adevărată doar pentru că ea funcţionează”.
Această încredere nejustificată în capacitatea omului se observă, între altele, în sfera mărturiei creştine, unde o evanghelie egocentrică a dus la o evanghelizare egocentrică. În loc ca evanghelicii să se gândească la conţinutul propriu-zis al mesajului evangheliei când vine vorba de evanghelizare, ei au tendinţa să se gândească mai întâi la o anumită reacţie faţă de acel mesaj. Aceasta explică poate de ce, atunci când se depun mărturii, în prim-plan se află, adesea, experienţele personale în locul Persoanei şi lucrării lui Isus Hristos.
J.I. Packer a avertizat totuşi în cartea sa Evangelism and the Sovereignty of God (Evanghelizarea şi suveranitatea lui Dumnezeu) că există pericolul să se definească evanghelizarea „ca un efect produs în vieţile altor oameni, care este totuna cu a spune că esenţa evanghelizării este producerea de convertiţi”. O asemenea abordare transformă inevitabil evanghelizarea într-o altă formă de pragmatism. Totuşi, esenţa evanghelizării nu stă în rezultate, ci în mesajul însuşi – vestea bună a mântuirii prin moartea şi învierea lui Isus Hristos. Aceasta nu înseamnă că mesajul evangheliei nu cere o reacţie. Cu siguranţă că aşa stau lucrurile. Dar acea reacţie nu e lucrarea evanghelistului, ci lucrarea lui Dumnezeu, şi lucrul acesta este înţeles cel mai bine atunci când prezentarea evangheliei e întemeiată în doctrinele harului.
Se crede uneori că cele cinci puncte ale calvinismului ar avea tendinţa să micşoreze pasiunea cuiva pentru împărtăşirea evangheliei. Această concepţie se bazează pe o înţelegere greşită atât a calvinismului, cât şi a evanghelizării. Adevărul este exact opus, şi anume că doctrinele harului constituie o bază absolut solidă şi dau cea mai durabilă motivaţie pentru proclamarea cea mai eficace posibil a evangheliei. Numai nişte convingeri biblice ferme privind alegerea de către Dumnezeu a omului, ispăşirea particulară şi harul irezistibil ne dau încrederea că evanghelia are puterea de a înfăptui planul de mântuire al lui Dumnezeu.
Unul dintre cele mai strălucite exemple de evanghelizare mai bună prin calvinism este Charles Haddon Spurgeon, cunoscutul predicator din secolul XIX. Spurgeon a fost unul dintre cei mai mari evanghelişti pe care i-a văzut Anglia vreodată, şi în acelaşi timp a fost unul dintre cei mai fermi apărători ai doctrinelor harului. El a scris:„După părerea mea, nu-L putem predica pe Hristos şi pe El crucificat până nu predicăm ceea ce se numeşte azi calvinism. Este o poreclă să-l numim calvinism; calvinismul e evanghelia şi nimic altceva. Nu cred că putem predica evanghelia… până nu predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în dispensaţia harului Său ori până nu preamărim iubirea care alege, iubirea neschimbabilă, eternă, victorioasă a lui Iahve. La fel de puţin cred că putem predica evanghelia până nu o bazăm pe ispăşirea specială şi personală a aleşilor Săi, pe care Hristos a realizat-o pe cruce. La fel de puţin pot să înţeleg o evanghelie care afirmă că sfinţii pot să fie pierduţi după ce au fost chemaţi.”
Dacă Spurgeon are dreptate, atunci şi B. B. Warfield are dreptate: evanghelicalismul stă în picioare sau cade odată cu calvinismul. Sau, ca să formulăm altfel teza noastră, doctrinele harului păstrează evanghelia harului.
