La 19 iunie 2014 se împlinesc 180 de ani de la naşterea evanghelistului şi pastorului englez Charles Haddon Spurgeon (1834-1892). Living by Revealed Truth, cea mai recentă (2013) şi cea mai extinsă (700 de pagini) biografie a lui Spurgeon, îi aparţine profesorului american Tom Nettles. Am selectat câteva fragmente din introducerea acestei lucrări, cu scopul de a surprinde anumite aspecte poate mai puţin cunoscute ale personalităţii lui Spurgeon.
Charles Spurgeon a trăit cu toată puterea, în timpul vieţii sale, în prezenţa Domnului Isus Hristos cel viu, dobândind în fiecare zi şi în toate predicile noiane proaspete de hrană spirituală… Au fost alţii în istoria Bisericii pentru care bogăţia relaţiei şi stabilitatea proclamării s-au împletit într-o perfectă armonie pentru a susţine o viaţă de închinare profundă şi plină de experienţe. Cineva poate găsi această frumuseţe a Duhului şi adevărului şi la Augustin, Anselm, Calvin, Bunyan sau Edwards; dar eu nu mă tem de contradicţii când spun că niciunul dintre aceştia nu l-a întrecut pe Spurgeon în urmărirea şi exprimarea naturală a acelei sinteze.
Abordarea din acest volum implică efortul de a arăta că Spurgeon, în orice aspect al lucrării sale, a fost condus de o teologie sistematică bine conturată şi clar articulată, precum şi de o dedicare pentru lucrarea de convertire, ambele fiind concepute în concordanţă cu adevărul revelat… Teologia sa nu a fost ajustată de ceas sau calendar, ci de „adevărul etern”. Predicarea sa, dezvoltarea unor instituţii şi slujiri, publicaţiile sale, percepţia sa cu privire la viaţa Bisericii, lucrarea sa de evanghelizare, suferinţa sa şi controversele în care a fost implicat – toate reflectă o dedicare faţă de un sistem de adevăr construit pe fundamentul Sfintei Scripturi şi exprimat în cel mai clar mod de puritani şi evanghelici precum Owen, Charnock, Bunyan, Newton, Whitfield, Romaine, Brooks, Manton şi Sibbes.
Atât denominaţional, cât şi teologic, Spurgeon s-a considerat pe sine un devotat al baptiştilor particulari, definiţi prin A doua mărturisire de credinţă de la Londra din 1689… Oricine poate vedea aceasta în maniera convertirii sale şi în modul în care el a relatat un astfel de eveniment de-a lungul vieţii sale… Intrarea sa imediată în lucrarea de evanghelizare a contopit aceleaşi ingrediente bogate ale adevărului şi vieţii, în timp ce chemarea lui de a predica a îmbrăţişat dorinţa de a-L glorifica pe Hristosul Cel viu, omniprezent prin proclamarea credinţei date sfinţilor în Scripturile inspirate. În fondarea orfelinatului, a caselor de ajutor şi a altor lucrări de binefacere, compasiunea sa adâncă a fost trezită şi alimentată de cunoaşterea sa biblică aprofundată… Pastors College a luat fiinţă din preocuparea sa iubitoare pentru oameni, dublată de dedicarea sa teologică faţă de necesitatea unei ancorări solide într-o teologie sistematică biblică, o exegeză clară, o predicare expozitivă şi o teologie pastorală împuternicită scriptural. În recenzia Teologiei sistematice a lui A.H. Strong din 1886, Spurgeon şi-a exprimat opinia cu privire la valoarea teologiei atunci când aceasta este percepută ca o unealtă ce serveşte clarităţii Bibliei şi este cultivată cu încredere faţă de coerenţa infailibilă adevărului revelat: „Dacă lucrătorii noştri tineri ar şti mai multă teologie”, insista Spurgeon, „adică dacă ar cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu – ei nu ar fi atât de uşor înşelaţi de aspiranţii la cunoaştere care caută să-şi protejeze ignoranţa proprie prin criticarea unui studiu amănunţit şi sistematic al adevărului revelat.”
Spurgeon nu a părut să fie deranjat deloc sau să simtă ca o povară sau blestem faptul că gândurile sale luau constant calea reflectării teologice în fiecare observare naturală, întâlnire cu oamenii sau conversaţie personală… Plinătatea Scripturii şi finalitatea răscumpărării prin Isus Hristos au guvernat înţelegerea lui Spurgeon asupra tuturor lucrurilor şi, din punctul său de vedere, acestea trebuie să constituie adevărul determinant pentru întreaga gândire şi acţiune umană… El a exprimat în multe locuri această încredere fundamentală în Scriptură ca o formă superioară de cunoaştere…
În lucrarea sa timpurie Spurgeon a slujit cu o energie aproape inepuizabilă. Programul de predicare şi scriere îi ocupa fiecare oră a zilei. Mintea şi trupul i-au îmbătrânit exponenţial după 19 octombrie 1856, când dezastrul de la Surrey Music Hall l-a aruncat într-o depresie a spiritului din care nu şi-a mai revenit niciodată complet. Deriziunea, ridiculizarea şi gelozia din partea cărturarilor seculari şi clerici, de asemenea, au ţinut pasul cu popularitatea sa crescândă…
Spurgeon a iubit şi a urât. Realmente, fără nicio excepţie, el a iubit toate tipurile de oameni. În acelaşi timp el a urât cu adevărat sistemele de religii şi politica ce i-a orbit faţă de claritatea, puritatea şi puterea Evangheliei. „Să urăşti eroarea cu o ură perfectă şi totuşi să-l iubeşti pe cel aflat în eroare poate părea o sarcină grea, dar Duhul Sfânt ne poate ajuta să facem acest lucru.” El nu a simţit niciun fel de amărăciune faţă de cei ce au greşit, căci ştia că harul suveran îi deschisese mintea şi inima pentru lumina adevărului. Pe episcopi îi iubea, însă ura episcopalismul; pe arminieni îi accepta, în timp ce găsea distructive particularităţile arminianismului; pentru conservatori nutrea afecţiune, dar puterii opresive şi privilegiului dobândit prin naştere nu doar că li s-a opus, ci le-a ridiculizat; pe săraci îi privea favorabil, dar dispreţuia sărăcia şi grosolăniile pe care le genera; îi aprecia pe cei talentaţi în afaceri şi în economie, dar se împotrivea alergării după splendoarea lumii. Proiectele de binefacere pe care le-a sponsorizat şi susţinut nu ar fi putut fi menţinute dacă nu ar fi avut o capacitate uimitoare de a iubi toate tipurile de oameni şi nu ar fi avut acel vino-ncoace pentru bogaţi, care a făcut să le câştige întreaga aprobare a viziunii sale. Contele de Shaftesbury a exprimat bine stima pe care Spurgeon şi-a câştigat-o pentru lucrările sale de binefacere de la mulţi aflaţi în poziţii influente: „Nu este niciun om în ţară ale cărui opinie şi susţinere în asemenea probleme să le stimez mai mult decât pe acelea ale prietenului meu, domnul Spurgeon… Puţini oameni au predicat atât de mult şi atât de bine; şi puţini au îmbinat în mod atât de practic cuvintele şi faptele lor. Îl admir şi îl iubesc profund pentru că nu cred că mai trăieşte altundeva un slujitor mai sincer şi mai simplu al Domnului nostru binecuvântat…”
