Mesajul Bisericii este Evanghelia. Această Evanghelie conţine afirmaţii referitoare la iubirea minunată a lui Dumnezeu, la scopul Său de a-i mântui pe păcătoşi, la numirea Fiului Său ca Răscumpărătorul lor, la necesitatea unirii cu El şi la justificarea ce duce la viaţă. Evanghelia mai conţine şi promisiuni preţioase despre mântuire, oferte sincere de îndurare şi invitaţii insistente de a crede în Domnul Isus Hristos. Această Evanghelie trebuie predicată… ca proclamare deschisă a adevărului lui Dumnezeu în lume (Romani 10:15; 1 Corinteni 1:21). Mai poate fi făcută şi în particular prin mărturisire (Fapte 18:26: 22:12-16).
Indiferent cum este comunicat verbal, este nevoie ca Duhul Sfânt să-i trezească pe cei morţi în păcate, să-i conştientizeze de pericolul în care se află ca păcătoşi condamnaţi şi să-i convingă să creadă din toată inima în Isus Hristos, singura lor speranţă în timp şi eternitate. Cât de multă confuzie pare să existe astăzi în privinţa acestui mesaj!
Proclamarea simplă
Scriptura pretinde o proclamare clară, verbală şi sistematică a Evangheliei, nu utilizarea inteligentă a diferitelor inovaţii. Predicatorul trebuie să se asigure că mesajul nu este amestecat cu adăugiri inutile şi dăunătoare, aşa cum spune apostolul: „Noi nu alterăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi” (2 Corinteni 2:17). Cuvântul „alterăm” denotă afacerea cu vin a unui comerciant care s-a deprins să-şi amestece vinul cu apă (Isaia 1:22). Noi nu trebuie să diluăm Cuvântul pur al lui Dumnezeu cu asemenea artificii cum sunt: mărturiile, muzica sau spectacolele dramatice. Nu trebuie să folosim dispozitive pentru a-i păcăli pe oameni, ca şi când am fi pescari necinstiţi şi linguşitori. În schimb, trebuie să prezentăm adevărurile mântuitoare referitoare la Hristos cel crucificat, înviat şi domnind acum în glorie. „Ca unii care am renunţat la obiceiurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu viclenie şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice conştiinţă omenească înaintea lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:2).
Prin urmare, adevărata predicare evanghelistică este instructivă, nu distractivă. „Pe El [Hristos] Îl predicăm noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea” (Coloseni 1:28). Mandatul nostru este să ne ocupăm de păcat. Aceasta înseamnă să dezvăluim nevoia păcătosului. Trebuie să avertizăm cu privire la consecinţele înspăimântătoare şi eterne ale ofensării lui Dumnezeu. Urmează apoi să vorbim deschis despre adevărurile revelate referitoare la Mântuitor, demonstrându-I Dumnezeirea şi umanitatea; slujba de profet, preot şi rege; şi lucrarea Lui de ispăşire prin acoperirea păcatelor, prin răscumpărarea corespunzătoare. Înseamnă să-L proclamăm pe Hristos ca singurul refugiu pentru păcătoşii slabi şi neajutoraţi. Trebuie să-i chemăm pe păcătoşi să fugă de furtuna judecăţii divine şi să-şi găsească adăpost în dragostea protectoare a Mântuitorului. Înseamnă să asigurăm pe fiecare om care crede de iertare, pace şi siguranţa eternă. Aceasta este Evanghelia, iar prezentarea ei fidelă înseamnă să „împlinim Cuvântul lui Dumnezeu” (Coloseni 1:25; Romani 15:19).
Dumnezeu în centru
În predicarea Evangheliei este important să nu ne concentrăm asupra omului. Evanghelizarea modernă tinde să promoveze evanghelistul ca fiind unul care merită să fie ascultat. Renumele, abilitatea şi succesul său sunt aduse în prim-plan ca mijloc de atragere a atenţiei oamenilor şi pentru prezenţa lor la întâlniri. Reclamele de pretutindeni vor conţine imaginea evanghelistului şi consemnarea cruciadelor sale anterioare. Totul este foarte mult în legătură cu evanghelistul însuşi. Pe de altă parte, foarte diferită era abordarea apostolului Pavel, care a spus: „Nu că noi, prin noi înşine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi” (2 Corinteni 3:5).
Asahel Nettleton, un predicator din secolul al XlX-lea, dacă simţea că bisericile se bazau pe el în vreun fel, refuza hotărât să le accepte invitaţia să predice în ele. El considera că n-ar fi nicio binecuvântare, dacă oamenii priveau la el şi nu la Domnul. Desigur nu fiecare predicator este ca Nettleton. Unii par preocupaţi să atragă atenţia asupra lor. Am ascultat odată o înregistrare a unui evanghelist care predica în Londra. Acest om a predicat 35 de minute şi aş estima că 75% din predică era despre sine. El le-a spus ascultătorilor săi pe unde a fost, câţi oameni s-au strâns să-1 asculte şi care au fost rezultatele în diferite părţi ale lumii. A fost foarte greu să ascult predica (dacă aceasta este denumirea potrivită pentru ea) acestui om. Când s-a terminat predica, aş fi dorit să-i fi putut vorbi, să-i spun doar: „Noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus” (2 Corinteni 4:5)…
Mesajul nostru trebuie centrat pe Dumnezeu în toate privinţele. Sunt dintre aceia care evită cu atenţie excesele la care tocmai ne-am referit, dar totuşi ei predică numai despre om, despre nevoile şi dorinţele lui. Ei pun întrebări ca acestea în adunare: „Ce anume îţi doreşti? Bucurie şi pace? Satisfacţia inimii tale? Un scop în viaţă? Un sentiment de siguranţă autentică?” S-ar putea ca, la sfârşitul întâlnirilor, să ofere literatură care să răspundă chiar acestor întrebări. Acesta nu este mesajul creştin. Mesajul creştin nu este despre om; este despre Dumnezeu.
Adevărul este că Dumnezeu ne-a făcut să ne închinăm Lui, să-L slujim şi să trăim spre gloria Lui. Păcatul poate fi explicat numai în termenii rebeliunii faţă de El şi ca o încălcare a Legii Sale sfinte şi drepte. Totuşi, în marea Lui îndurare, El a planificat şi oferit mântuire prin Fiul Său, ca să-i scape pe păcătoşi de pedeapsa teribilă a păcatului. Dumnezeu a deschis larg uşa îndurării Sale, chemându-i pe toţi să se întoarcă la binecuvântatul Mântuitor pentru o mântuire divină deplină, gratuită, imediată şi eternă. Dumnezeu porunceşte, insistă, imploră bietele suflete pierdute ale bărbaţilor şi femeilor: De ce, o, de ce să moară? Inima lui Dumnezeu este îndreptată spre ei. Interesul Lui faţă de bunăstarea lor este la fel de sincer, pe cât este de mare. Dumnezeu este gata să mântuiască fiecare persoană care crede în Domnul Isus Hristos.
În plus, El a pregătit un cer pentru cei mântuiţi (precum şi un iad pentru cei pierduţi). Credincioşii se pot aştepta la mai mult decât umbrele acestei lumi frivole. Dumnezeul lor va fi partea lor pentru vecie. Aceasta este Evanghelia, Evanghelia lui Dumnezeu. A fost întotdeauna Evanghelia şi va fi mereu Evanghelia. Mântuirea este a Domnului! Ea începe, continuă şi se sfârşeşte în Dumnezeu. Trebuie să li se arate păcătoşilor nelegiuiţi, care merită iadul, că există un Dumnezeu şi au de-a face cu El; un Dumnezeu care a iubit atât de mult lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu; şi un Dumnezeu care, într-o zi, îi va întâmpina pe păcătoşii aleşi, răscumpăraţi şi chemaţi în împărăţia Sa eternă. Acestea sunt marile adevăruri care constituie Evanghelia mântuirii noastre şi acestea sunt adevărurile care trebuie predicate tuturor oamenilor din orice parte a acestei lumi.
Convingerea de păcat
De prea multe ori în ziua de azi, un evanghelist va pune accentul pe problemele şomajului, inegalităţilor economice, încălcărilor drepturilor umane, dezastrelor naturale şi aşa mai departe. Acestea sunt referiri generale la starea actuală a acestei biete lumi. Ceea ce este necesar de fapt este o „aplicare a Legii”, prezentarea şi administrarea Legii conştiinţei păcătoşilor. Duhul Sfânt foloseşte Legea ca să convingă de păcat şi ticăloşie (Ioan 16:8; Romani 8:15). El întăreşte poruncile Legii, aşa cum Pavel a constatat în propria lui experienţă: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit” (Romani 7:9)…
Duhul nu numai că aplică poruncile Legii; El confirmă şi blestemele Legii. Revenim la cuvintele lui Pavel din Romani 7: „Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a cauzat moartea” (v. 10). Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu era iniţial destinată să fie condiţia vieţii în legământul faptelor. Pavel, aflat sub învăţătura Duhului, a devenit conştient de mulţimea şi puterea păcatelor sale şi acum Legea părea doar să-l ameninţe cu moartea ca pe un călcător de lege. Pentru păcătosul vinovat, Legea este într-adevăr „slujba aducătoare de moarte” (2 Corinteni 3:7). Iată ce face Duhul Sfânt pentru păcătosul ales: El ne convinge de păcat şi de starea nenorocită în care ne aflăm. Când Duhul a însoţit predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în ziua de Cincizecime, cei ce au auzit predica şi-au dat seama că au comis o crimă îngrozitoare şi, prin urmare, sufletele lor se află într-un pericol real şi au fost „străpunşi în inimă”. Ei au strigat lui Petru şi celorlalţi: „Fraţilor, ce să facem?” (Fapte 2:37).
Mulţi predicatori din ziua de azi par să nu fie conştienţi de necesitatea acestei „aplicări a Legii”. Dacă nu predică Legea în aşa fel încât ascultătorii lor să fie profund mişcaţi de ea, rezultatul va fi multe convertiri false şi mulţi ipocriţi ademeniţi în bisericile noastre. Într-una dintre predicile sale, Martin Luther a spus: „întotdeauna trebuie ca Moise să preceadă, deoarece ne poate învăţa să simţim păcatul şi poate face ca harul să fie dorit şi cerut de noi; de aceea este inutil să fie predicat Hristos ca fiind iubitor şi de dorit şi de tânjit după El, dacă un om nu s-a umilit anterior prin cunoaşterea lui însuşi”.
Minte, inimă şi voinţă
Evanghelia trebuie să se adreseze întregii persoane. Ea trebuie (cu puterea Duhului) să informeze mintea, să mişte inima, iar apoi să supună voinţa. Este mult prea uşor pentru predicator să se concentreze asupra uneia dintre ele, neglijând sau excluzând total pe celelalte. De exemplu, o predică poate fi plină de doctrină sănătoasă, dar, din păcate, este posibil ca oamenii să înţeleagă lucrurile divine şi, cu toate acestea, să nu fie cu nimic mai bine pentru ei, spiritual vorbind. Deci, unii sunt doar „iluminaţi”, dar le lipsesc celelalte „lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea” (Evrei 6:4-9). Sub o astfel de predicare este posibil să înţeleagă adevărurile credinţei şi chiar adevărurile referitoare la Fiul lui Dumnezeu – „cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” – şi totuşi să nu se convertească, ci să fie încă ademeniţi de „întinăciunile lumii” (2 Petru 2:20). Aceasta este o simplă „formă de cunoaştere” (Romani 2:20).
Pe de altă parte, este posibil ca predicatorul să pună prea mare accent pe sentimente. El poate influenţa oamenii vorbindu-le linguşitor: „Ei rătăcesc pe poporul Meu, zicând: «Pace!»” (Ezechiel 13:10, Ieremia 6:14; 8:11). Unii sunt uşor impresionaţi de acest fel de predicare şi pot fi ademeniţi de ea, ca acei pe care Pavel îi numeşte „copii” şi „femei uşuratice” (Efeseni 4:14; 2 Timotei 3:6). Aceasta este o problemă de mare importanţă, deoarece rezultatul este deseori numai un răspuns emoţional. Nu a avertizat Domnul de acest pericol în pilda semănătorului? Unii primesc adevărul „cu bucurie”, dar se descoperă curând că nu au „rădăcină” în ei, adică sunt superficiali, fără profunzimea convingerii (Matei 13:20-21).
În afară de acestea, asemenea experţilor Legii şi fariseilor, predicatorul poate fi atât de dornic să câştige convertiţi (Matei 23:15), încât să pună multă presiune asupra oamenilor ca să ia „decizii” imediate. Oricum, timpul va dovedi că multe dintre aceste presupuse convertiri sunt complet false. În pilda celor doi fii, tatăl a spus unuia dintre ei: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” şi imediat băiatul a răspuns: „Mă duc”.Totuşi până la urmă nu s-a dus (Matei 21:28-30). Acest fiu îi reprezintă pe oamenii care iau decizii, dar eşuează în a le îndeplini. Dacă focalizarea se face pe voinţa persoanei, poate să existe o oarecare decizie de a asculta Cuvântul şi de a intra în Biserica lui Dumnezeu. Dar o promisiune rezonabilă în sine nu îl face pe cineva un creştin adevărat. Convertirea nu este doar o problemă de voinţă.
Evanghelia trebuie să atingă integral persoana; minţii trebuie să i se dea informaţii, inima să fie mişcată şi apoi voinţa să se implice. Aceasta este abordarea apostolică. Conform cărţii Faptele Apostolilor, în Roma Pavel „le-a explicat lucrurile (minţii), depunând mărturie cu privire la împărăţia lui Dumnezeu (inimii) şi încercând să-i convingă cu privire la Isus (voinţa), atât din Legea lui Moise, cât şi din Profeţi.” (Fapte 28:23).
Mântuirea de păcat
Predicarea Evangheliei trebuie să explice mântuirea şi ar trebui făcută strict în termenii mântuirii de păcat. Mult prea adesea, predicatorii prezintă mântuirea ca pe un fel de poliţă de asigurare care să-i ferească pe oameni de iad. Astfel de predici se încheie în felul următor: „Dacă ai muri în noaptea aceasta, unde s-ar duce sufletul tău? Unde va fi sufletul tău în eternitate?” Sigur că omul obişnuit nu va dori să sfârşească în locurile destinate celor damnaţi. Oricine ar dori mai degrabă să experimenteze fericirea eternă cu cei binecuvântaţi. De aceea, este destul de posibil ca oamenii să fie duşi până la punctul în care să poată spune împreună cu Balaam: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi şi sfârşitul meu să fie ca al lor!” (Numeri 23:10). Totuşi, avem toate motivele să credem că omul care a rostit acele cuvinte a trăit fără să se pocăiască, iar apoi a pierit în păcatul lui. O „evanghelie” care produce numai acest fel de răspuns este inerent defectuoasă.
Conform Bibliei, mântuirea ne scapă de puterea păcatului ca şi de pedeapsa lui, aşa cum i-a spus îngerul lui Iosif despre Domnul Isus: „şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). Pe lângă aceasta, despre Hristos s-a spus că S-a dat pe Sine pentru noi „ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui, plin de pasiune pentru fapte bune” (Tit 2:14).
Aşa cum predica odată Ralph Erskine: „Hristos… nu este oferit doar ca Mântuitor care să ne scape de iad, ci ca Domn, de asemenea, eliberează de păcat. Deci care este marele obstacol aici care împiedică primirea ofertei? Ei bine, este chiar inima nesinceră, care va separa mântuirea de domnie; va fi preocupată să-şi aibă sufletul mântuit, dar nu păcatul înfrânt, să-L aibă pe Hristos ca Isus, dar nu ca Domn; omul să fie sub protecţia Lui şi totuşi nu sub stăpânirea Lui. În acest caz, omul nu este atât de lipsit de dragoste faţă de păcat cât faţă de iad; nu atât de îndrăgostit de Hristos, cât de beneficiile pe care i le oferă; în timp ce vina lui tânjeşte după mântuirea lui Hristos, poftele lui se împotrivesc domniei lui Hristos.”
Terminologia corectă
Predicatorii ar trebui să aibă multă grijă să folosească cuvinte şi expresii autorizate de Scripturi mai degrabă decât echivalente moderne inadecvate care ascund adevărul. Luaţi, de exemplu, un cuvânt obişnuit, folosit în ziua de azi în predicare şi instruire, cuvântul predare. În uzanţa generală i se atribuie sensul de ataşament sau angajare. Îl auzim deseori de la amvon în expresii precum: „Predă-te Domnului Isus Hristos”. Totuşi în Biblie, cuvântul predare nu înseamnă un răspuns de dragoste la adresa Domnului. Se traduce printr-un cuvânt, care înseamnă literalmente „încredinţare”. Se referă la faptul că un credincios şi-a încredinţat sufletul singurului Mântuitor al păcătoşilor, Domnul Isus Hristos. Apostolul Pavel a scris: „Sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea” (2 Timotei 1:12). Luther a parafrazat acel verset cu aceste cuvinte: „Cel ce a murit pentru sufletul meu să se îngrijească de mântuirea lui”. Problema utilizării termenului „predare” în sens modern este că răspunsul păcătosului devine mai degrabă o problemă de promisiune decât una de încredere.
O obiecţie similară se poate face cuvintelor a accepta şi acceptare. În mod obişnuit îi auzi pe oameni vorbind despre „acceptarea Domnului Isus ca Mântuitor personal”. Dar acesta nu este un cuvânt biblic; în Biblie citim despre „primirea” lui Hristos Isus, Domnul. Este o diferenţă subtilă, dar importantă. Un votant poate accepta candidat politic şi o femeie poate accepta avansurile iubitului ei, totuşi subiecţilor nu li se cere să-şi accepte suveranul.
Este necesar în zilele acestea să rămânem la expresiile biblice, S-ar putea să spuneţi: „Problema este că oamenii chiar nu înţeleg aceste expresii”. Răspunsul meu la aceasta este că responsabilitatea de a explica aceste cuvinte şi concepte revine pastorului, astfel încât oamenii să poată să le înţeleagă.
Harul gratuit
Accentul trebuie întotdeauna pus pe har – harul suveran, inegalabil şi distinctiv al lui Dumnezeu. Predicatorul baptist englez din secolul al XlX-lea, Charles Spurgeon spunea în cuvinte demne de reţinut că unii predicatori au un impediment în vorbirea lor. În predicile lor, intenţionau să spună har gratuit, dar întotdeauna părea să iasă voinţă liberă [în engleză: free grace şi free will – n. trad.]!
Warfield a scris odată: „Religia evanghelică ajunge la manifestarea ei deplină… numai atunci când sufletul păcătos se bazează cu încredere umilă, cu lepădare de sine doar pe Dumnezeul harului ca sursa imediată şi unică a tuturor beneficiilor care contribuie la mântuirea lui”.
Evanghelia trebuie predicată în aşa fel încât harul să satureze întreg mesajul. Din veşnicie, harul a hotărât că va fi o mântuire pentru păcătoşi. Harul L-a îndemnat pe Dumnezeu să aleagă câţiva păcătoşi din omenire care să fie recipiente ale acelei mântuiri. Harul a fost răspunzător de elaborarea planului de mântuire (legământul harului). La împlinirea vremurilor, harul L-a trimis pe Hristos să realizeze mântuirea divină. Harul a destinat predicarea Evangheliei mântuirii până la marginile pământului. Harul asigură acordarea Duhului pentru a-i convinge pe oameni de păcat, pentru a-i aduce la Isus Hristos şi pentru a-i pune în posesia acestei mari mântuiri. În plus, harul îi va păstra până la sfârşit şi harul îi va duce în gloria împărăţiei eterne. Este har de la început până la sfârşit. Este mântuirea prin har, harul real, pur şi bogat al lui Dumnezeu…
Nevoia de compasiune
Cât de mişcătoare sunt acele cuvinte consemnate în Luca 19:41: „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea”. Scumpul nostru Mântuitor a plâns! La mormântul lui Lazăr a plâns, dar aici este folosit un cuvânt diferit. Acolo „a vărsat lacrimi în tăcere”, dar aici „a plâns cu voce tare, tânguindu-se”. Ceea ce urmează arată că a fost atât de gâtuit de emoţie, încât abia mai putea să vorbească. Cuvintele ar putea fi redate în felul următor: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi”. Acestea sunt fragmente de propoziţii care arată intensitatea durerii Lui. Cuvintele par să-i lipsească. Înţelesul există, dar nu este exprimat integral. Agonia şi durerea Lui sunt prea mari pentru a fi exprimate în cuvinte obişnuite. În acel moment, limbajul uman părea teribil de inadecvat. Cuvintele Sale s-au poticnit în stânca imensei Sale iubiri.
Era aici o dragoste nemăsurată. În următoarele câteva zile, El va îndura multe insulte şi suferinţe în grădină, în sala de judecată şi în locul numit Golgota. Dar El nu va simţi sau vorbi aşa cum a făcut-o cu această ocazie. Preocupările Sale cele mai profunde nu au fost pentru Sine, ci pentru păcătoşii necredincioşi. Domnul nostru a plâns pentru Ierusalim, fiindcă cunoştea valoarea sufletelor lor. Ştia că păcatul va însemna într-o zi pieirea lor şi-i vedea pe oamenii din Ierusalim dispreţuind îndurarea care le-a fost oferită prin Evanghelie.
El plângea pentru că îi păsa cu adevărat de ei. Abia putea suporta să privească situaţia lor viitoare critică şi tânjea, aşa cum nu a făcut-o nimeni niciodată, după eliberarea lor spirituală. El a plâns, pentru că ştia că, în ciuda binecuvântărilor lor, erau în pericolul de a fi pierduţi pentru eternitate. Ei au primit revelaţiile lui Dumnezeu, lucrarea profeţilor şi binecuvântările minunate ale lui Dumnezeu, dar totul fără niciun folos, motiv pentru care stăteau în faţa unei existenţe lipsite de speranţă în lumea viitoare. A plâns, pentru că scuzele lor erau şubrede şi se vor dovedi inutile în marea zi a judecăţii. în ultimă analiză, vor pieri din cauza nepocăinţei şi a necredinţei lor. El a plâns, pentru că era prea conştient de tragicul destin care-i aştepta. Inima Lui s-a frânt când a prevăzut mânia covârşitoare a lui Dumnezeu, focul nestins al iadului şi suferinţa şi chinul nesfârşite. A plâns!
Ceva din iubirea aceasta trebuie să fie şi în inimile noastre. Când privim la lumea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu prin încălcarea Legii Sale sfinte, la modul Său de a judeca, cu siguranţă că nu putem fi indiferenţi sau insensibili. Voi şi cu mine, prieteni, avem Evanghelia, care, singură, oferă speranţă păcătoşilor. Prin experienţa noastră, am constatat că Hristos poate, este binevoitor şi gata să mântuiască. Avem exemplul Său minunat, Duhul Său cel Sfânt locuind în noi şi dragostea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre. Această dragoste ne constrânge să simţim preocupare, să ne rugăm pentru bieţii păcătoşi şi să le spunem despre Mântuitorul pe care L-am găsit.
Sarcina Bisericii este de a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Mesajul Bisericii este mântuirea numai prin har şi numai prin credinţă. Compasiunea Bisericii înseamnă dragostea lui Hristos în inimile noastre, revărsându-se spre cei pierduţi. Dumnezeu ne-a acordat har ca să proclamăm generaţiei noastre Evanghelia glorioasă a Reformei protestante!
(Fragmente din volumul Ce este o biserică reformată, Malcolm Watts, Editura Multimedia, Arad, 2014, traducerea Ana Gruescu.)
