Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. (Matei 7:15,16a)
Cine sunt aceşti profeţi falşi? Cine sunt ei şi cum putem să-i recunoaştem? (…) Profetul fals este un om care vine la noi, fiind la început tot ce ne-am putea dori. Este drăguţ, plăcut şi amabil; pare a fi întru totul creştin şi a spune întotdeauna ceea ce trebuie, învăţătura lui este în general corectă şi foloseşte termeni pe care trebuie să-i folosească orice învăţător creştin adevărat. Vorbeşte despre Dumnezeu, despre Isus Hristos, despre cruce, subliniază dragostea lui Dumnezeu şi pare a spune tot ce ar spune un creştin. Este evident îmbrăcat într-o haină de oaie, iar felul lui de viaţă pare a fi cel adecvat. Deci nu suspectăm că ar fi ceva în neregulă cu el; nimic nu ne atrage imediat atenţia şi nu ne stârneşte bănuiala, nici o eroare evidentă. Atunci ce poate fi în neregulă cu o astfel de persoană? Sugestia mea este că în cele din urmă un astfel de om poate să greşească atât în învăţătura lui, cât şi în stilul lui de viaţă pentru că, după cum vom vedea, acestea două sunt întotdeauna indisolubil legate. Domnul nostru exprimă ideea aceasta prin cuvintele: „După roadele lor îi veţi cunoaşte.” Învăţătura şi viaţa nu pot fi niciodată separate, şi atunci când există o învăţătură greşită sub o formă oarecare, ea va duce întotdeauna la un mod greşit de viaţă într-un anumit domeniu.
Deci cum îi putem descrie pe oamenii aceştia? Ce este în neregulă cu învăţătura lor? Cel mai convenabil mod de a răspunde la această întrebare este că în ea nu se găseşte nicio „poartă îngustă”, nici o „cale strâmtă”. (…) Falsitatea acestei învăţături trebuie detectată mai degrabă în ceea ce nu spune, decât în ceea ce spune. Abia acum înţelegem subtilitatea situaţiei. După cum am văzut deja, orice creştin poate să detecteze pe cineva care spune lucruri evident greşite; însă este oare nedrept şi lipsit de dragoste creştinească să spunem că marea majoritate a creştinilor de astăzi par a fi incapabili să detecteze un om care dă impresia că spune ce ar trebui să spună, dar lasă la o parte lucruri vitale? Ne-am format oarecum ideea că eroarea este numai o greşeală izbitoare, şi se pare că nu înţelegem că cea mai periculoasă persoană este cea care nu insistă asupra învăţăturilor corecte.
Acesta este singurul mod de a-i înţelege corect pe profeţii falşi. Profetul fals este un om în evanghelia căruia nu se regăseşte „poarta cea strâmtă” şi „calea cea îngustă”. Nu are nimic care să ofenseze omul natural, ci este pe placul tuturor. El vine îmbrăcat „în haină de oaie”, atât de atrăgător şi de plăcut la privit. Mesajul lui este atât de confortabil şi de mângâietor. Îi mulţumeşte pe toţi, şi toţi îl vorbesc de bine. Nu e persecutat niciodată pentru mesajul lui, nu este criticat niciodată cu severitate. Este lăudat de liberali şi de modernişti, de evanghelici, de toată lumea. în acest sens, el este totul pentru toţi; dar în mesajul lui nu există nicio „poartă îngustă”, nicio „cale strâmtă”, nicio „pricină de poticnire a crucii”. (…)
Să ne întoarcem la Vechiul Testament şi să vedem ce spune el despre profeţii falşi, fiindcă tipul acesta de oameni nu se schimbă. Ei au existat întotdeauna, şi când a venit un profet ca Ieremia, sau altcineva, profeţii falşi l-au luat la întrebări, i s-au opus, l-au denunţat şi l-au ridiculizat. Dar cum erau ei? Iată cum sunt ei descrişi: „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!» Şi totuşi nu este pace!” Profetul mincinos este întotdeauna un predicator foarte consolator. Ascultându-l, rămâi mereu cu impresia că nu există prea mult rău în lume. Desigur, admite că există totuşi puţin rău, nu e chiar atât de nesăbuit încât să spună că nimic nu e rău. Dar spune că totul e bine şi se va termina cu bine. El strigă: „Pace, pace. Nu ascultaţi ce spune un om ca Ieremia, care e îngust la minte, un vânător de erezii, un necooperant. Nu-l ascultaţi, şi totul va fi bine.” „Pace, pace.” „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!» Şi totuşi nu este pace!” Şi, adaugă Vechiul Testament atât de devastator terifiantul adevăr despre oamenii religioşi de atunci şi de acum: aceasta este pe placul poporului ales. Fiindcă mesajul profeţilor falşi nu tulbură niciodată şi nu te face să te simţi stânjenit. Rămâi mai departe aşa cum eşti, starea ta este foarte bună, nu trebuie să te îngrijorezi din cauza porţii strâmte ori a căii înguste, a unei doctrine sau a alteia. „Pace, pace.” Profetul fals este întotdeauna foarte liniştitor, foarte consolator, în hainele lui de oaie; mereu inofensiv şi drăguţ; întotdeauna – invariabil – atrăgător.
Cum se manifestă comportamentul acesta în practică? Sugerez că în general se manifestă printr-o absenţă aproape totală a doctrinei ca mesaj unitar. Acesta este întotdeauna vag şi general; el nu intră niciodată în detaliile particulare ale doctrinei. Nu îi place predica doctrinară şi este mereu evaziv. Dar cineva poate întreba: „Ce vrei să spui prin detaliile particulare ale doctrinei, şi unde intervine poarta cea strâmtă şi calea cea îngustă?” Răspunsul este că profetul fals rareori îţi vorbeşte despre sfinţenie, despre dreptate şi justiţie, despre mânia lui Dumnezeu. El predică întotdeauna despre dragostea lui Dumnezeu, dar celelalte lucruri nu le menţionează… El nu spune că nu crede în aceste lucruri. Nu, nu aceasta este problema. Problema este că nu spune niciodată nimic despre ele. Pur şi simplu nu le menţionează. În general, insistă asupra unui singur adevăr în legătură cu Dumnezeu, şi anume asupra dragostei Lui. Nu menţionează celelalte adevăruri, care sunt la fel de proeminente în Scriptură, şi aici este pericolul. Nu spune lucruri evident greşite, dar evită să spună lucruri care sunt clar corecte şi adevărate. De aceea este el un profet fals. Ascunderea adevărului este la fel de inacceptabil şi de condamnabilă ca şi proclamarea ereziei pure; de aceea efectul unei astfel de învăţături este acela al unor „lupi răpitori”. Ea este foarte plăcută, dar îi poate duce pe oameni la pieire fiindcă nu îi confruntă niciodată cu sfinţenia, dreptatea, justiţia şi mânia lui Dumnezeu.
O altă doctrină asupra căreia profetul fals nu insistă niciodată este aceea a judecăţii finale şi a destinului etern al celor pierduţi. În ultimii cincizeci sau şaizeci de ani nu s-a predicat prea mult despre Ziua Judecăţii şi foarte puţin despre iad şi despre „pieirea veşnică” a celor răi… Domnul vorbeşte despre judecată la fel ca Pavel, când le-a predicat lui Felix şi Priscilei „despre dreptate, despre înfrânare şi despre judecata viitoare”.
De asemenea, învăţătura profetului fals nu subliniază păcătoşenia absolută a păcatului şi incapacitatea totală a omului de a face ceva pentru a se salva. Adesea aceasta nu crede în mod real în păcat şi cu siguranţă că nu accentuează natura lui rea. Ea nu declară că suntem toţi perfecţi, dar nici nu sugerează că păcatul constituie o problemă serioasă. De fapt, nu-i place să vorbească deloc despre păcat; nu vorbeşte decât despre păcate individuale ori particulare. Nu vorbeşte despre natura căzută şi nu spune că omul este în totalitatea lui căzut, pierdut şi depravat. Nu îi place să vorbească despre solidaritatea întregii omeniri în păcat şi despre faptul că „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Nu insistă asupra doctrinei „păcătoşeniei totale a păcatului”, aşa cum o găsim în Noul Testament, şi nu subliniază că „omul este mort în greşelile şi păcatele lui”, că e total neajutorat şi lipsit de orice speranţă. Aşa ceva nu-i place şi nu vede necesitatea unei astfel de convingeri. Insist că profetul fals nu declară explicit aceste lucruri, aşa încât un credincios inocent care îl ascultă presupune că crede în ele. Întrebarea care se ridică în legătură cu învăţătorii falşi este dacă cred învăţătura Domnului nostru despre păcat. Răspunsul este, evident, că nu cred, fiindcă dacă ar crede, s-ar simţi îndemnaţi să o predice şi să-i înveţe pe alţii despre ea.
Apoi, mai este elementul expiator al ispăşirii şi moartea substituţionară a Domnului Isus Hristos. Profetul fals vorbeşte despre „Isus”; îi face chiar plăcere să vorbească despre cruce şi despre moartea lui Isus. Însă întrebarea vitală este: Care e perspectiva lui asupra acestei morţi? Ce crede el despre cruce? Unele concepţii privitoare la aceste doctrine sunt total eretice şi o negare vădită a credinţei creştine. Iată un test: înţelege el că Hristos a murit pe cruce fiindcă aceasta era singura modalitate de a ispăşi păcatul? Crede el cu adevărat că Hristos a fost răstignit în locul lui, că Domnul purta „în trupul Său, pe lemn” vina lui şi pedeapsa pentru vina şi pentru păcatul lui? Crede el că dacă Dumnezeu nu ar fi pedepsit păcatul lui în trupul lui Hristos pe cruce, o spun cu toată reverenţa, atunci nici măcar Dumnezeu n-ar mai fi putut să-l ierte? Crede el că numai dându-L pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre pe cruce, a putut Dumnezeu „să fie drept, şi totuşi să socotească drept pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:25,26)? Nu ajunge că vorbeşte despre Isus şi despre cruce. E prezentă în mesajul lui doctrina biblică a ispăşirii penale substituţionare a lui Hristos? Iată cum trebuie testat profetul fals. Profetul fals nu spune lucrurile acestea. El vorbeşte numai despre cruce. Vorbeşte despre oamenii din jurul crucii şi spune tot felul de lucruri sentimentale despre Domnul nostru. Nu ştie nimic despre „pricina de poticnire a crucii”, despre care vorbeşte Pavel. Predica lui despre cruce nu este „pentru Neamuri o nebunie” şi pentru iudei „o pricină de poticnire.” Prin filozofia lui, el a făcut ca crucea să nu mai aibă nici un efect. A transformat-o în ceva frumos, într-o filozofie atrăgătoare a dragostei şi a compasiunii pentru lumea care nu se interesează de ea. El nu a văzut-o niciodată ca o tranzacţie extraordinară şi sfântă între Tatăl şi Fiul, prin care Tatăl L-a „făcut” pe Fiul „păcat pentru noi” şi a aşezat asupra Lui nelegiuirile noastre. În predica şi în învăţătura Lui nu există nimic din toate acestea, de aceea este ea falsă.
În plus, ea nu accentuează într-un sens real pocăinţa, ci propovăduieşte accesul la pocăinţă printr-o poartă foarte largă şi pe o cale foarte lată. Nu este nevoie să te simţi prea păcătos; nu trebuie să fii conştient de murdăria inimii tale. Ajunge să „te decizi pentru Hristos”, şi să năvăleşti în faţă o dată cu mulţimea; atunci numele tău va fi notat şi astfel vei fi unul dintre numeroşii „convertiţi” despre care va relata presa. Această formă de evanghelizare diferă total de evanghelizarea puritanilor, a lui John Wesley, George Whitefield şi a altora, care îi făceau pe oameni să se îngrozească la gândul judecăţii lui Dumnezeu şi să agonizeze în sufletul lor – uneori zile, săptămâni şi luni întregi. John Bunyan ne spune în Grace Abounding că a îndurat agonia pocăinţei timp de optsprezece luni. Se pare că astăzi nu prea mai este loc pentru aşa ceva.
Pocăinţa înseamnă că îţi dai seama că eşti un păcătos vinovat şi plin de răutate în prezenţa lui Dumnezeu, că meriţi mânia şi pedeapsa Lui şi că te îndrepţi spre iad. Înseamnă că începi să înţelegi că grozăvia numită păcat este în tine, că tânjeşti să scapi de el şi îi întorci spatele sub orice formă ar lua el. Renunţi la lume cu orice preţ, la gândirea, la concepţia şi la practica ei, te lepezi de tine însuţi, îţi iei crucea şi II urmezi pe Hristos. Poate că cei dragi şi apropiaţi ţie, precum şi lumea întreagă, te vor considera nebun, sau vor spune că ai mania religiei. Poate că va trebui să suferi sub aspect financiar, dar nimic din toate acestea nu contează. Iată ce înseamnă pocăinţa. Dar profetul fals nu vorbeşte astfel despre ea. El „leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu”, spunând pur şi simplu că totul este în regulă, că ajunge doar să „vii la Hristos”, să îl „urmezi pe Isus” sau să „devii creştin.”
În sfârşit, putem spune că profetul fals nu insistă asupra necesităţii absolute de a intra prin poarta cea strâmtă şi de a umbla pe calea cea îngustă. El nu ne spune că trebuie să punem în practică Predica de pe Munte. Dar dacă ne mulţumim doar s-o ascultăm, fără să o practicăm, suntem condamnaţi; dacă ne limităm să facem doar comentarii pe marginea ei, fără s-o punem în aplicare, ea ne va judeca şi ne va condamna într-o zi. Învăţătura falsă nu este interesată de sfinţenia adevărată, de sfinţenia biblică. Ea susţine o concepţie despre sfinţenie ca aceea a fariseilor. Vă amintiţi că fariseii au selectat păcate de care ei personal nu se făceau vinovaţi şi au afirmat că atâta vreme cât nu comiteai vreunul din păcatele acelea, erai în regulă. Câţi farisei avem şi noi astăzi! Sfinţenia a ajuns să însemne a nu face trei sau patru lucruri. Nu o mai concepem azi în termenii „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume… pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii” (1 Ioan 2:15, 16). Lăudăroşia vieţii este una din cele mai mari blesteme în Biserica creştină. Învăţătura falsă doreşte o sfinţenie ca aceea a fariseilor, care să însemne doar a nu face anumite lucruri asupra cărora am căzut în prealabil de acord, întrucât, din întâmplare, nu ne vizează direct pe noi. Am redus astfel sfinţenia la ceva facil, şi năvălim cu toţii pe calea cea largă, încercând s-o practicăm.
Iată deci câteva caracteristici ale profeţilor falşi care vin la noi îmbrăcaţi în haine de oaie. Ei promit întotdeauna o mântuire şi o viaţă uşoară, şi descurajează cercetarea de sine; de fapt, aproape consideră că aceasta este o erezie. Îţi spun să nu-ţi cercetezi sufletul, ci „să te uiţi întotdeauna la Isus” şi niciodată la tine însuţi, ca să nu-ţi descoperi păcatul. Astfel, ei ne descurajează să facem exact ceea ce ne îndeamnă Biblia să facem, adică să „ne cercetăm” pe noi înşine, „să ne judecăm singuri” şi să ne confruntăm cu această ultimă secţiune din Predica de pe Munte. Lor nu le place cercetarea de sine şi mortificarea păcatului, pe care le-au propovăduit puritanii şi marii lideri spirituali ai secolului al XVIII-lea – nu numai Whitefield, Wesley şi Jonathan Edwards, dar şi evlaviosul John Fletcher, care îşi punea douăsprezece întrebări în fiecare seară înainte de a se duce la culcare. Ei nu cred în aşa ceva, fiindcă este prea stânjenitor pentru ei. În schimb, propovăduiesc o mântuire şi o viaţă creştină uşoară. Le este complet străin sentimentul apostolului Pavel, care spune: „în cortul acesta deci, gemem apăsaţi.” Nu ştiu nimic despre „lupta cea bună a credinţei”. Nu ştiu la ce se referă Pavel când spune: „noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”. Ei nu înţeleg asta. Ei nu văd de ce este nevoie de toată armura lui Dumnezeu, de vreme ce nu par să existe nici un fel de probleme. Totul este atât de uşor.
Astăzi nu ne place învăţătura aceasta împotriva profeţilor falşi. Trăim zile când oamenii spun că, dacă omul declară că este creştin, trebuie să-l considerăm frate şi să păşim împreună pe acelaşi drum. Însă răspunsul la un astfel de îndemn este că Domnul nostru a spus: „Păziţi-vă de prorocii mincinoşi.” Aceste avertismente îngrozitoare şi clare există în Noul Testament tocmai din cauza pericolelor la care ne referim.
(Fragmente din volumul Studii asupra Predicii de pe munte, Martyn Lloyd-Jones, traducere Narcis Grama, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003.)
