Păstrarea sfinţilor în har nu depinde de ei înşişi, adică de propria lor voinţă liberă, ci de imuabilitatea decretului alegerii, care izvorăşte din dragostea liberă şi imuabilă [caracterul neschimbabil] a lui Dumnezeu Tatăl. Ea depinde şi de eficacitatea [puterea şi succesul sigur al] meritelor şi mijlocirii lui Isus Cristos [cei pentru care a murit El nu pot să nu ajungă să fie mântuiţi], de unirea pe care sfinţii adevăraţi o au cu El [El nu-i va abandona pe iubiţii Săi], de jurământul [declaraţia solemnă a] lui Dumnezeu, de rămânerea în ei a Duhului [care nu poate da greş] şi a seminţei lui Dumnezeu [care nu poate muri], şi de însăşi natura legământului harului [Legământul stipulează că sufletele mântuite nu vor renunţa]. Toţi aceşti factori dau naştere atât la certitudinea cât şi la infailibilitatea siguranţei şi păstrării lor în har. (A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra, capitolul 17, paragraful al doilea)
Acest minunat paragraf enumeră elementele care stau la baza convingerii că sfinţii vor persevera în credinţă până la sfârşit. Înainte de toate trebuie să înţelegem că perseverenţa nu depinde de voinţa noastră liberă. Arminianul consecvent, susţinând doctrina liberei-voinţe şi a căderii din har, nu poate fi sigur în viaţa aceasta de mântuirea lui eternă. El poate avea siguranţa mântuirii lui prezente, dar în ce priveşte mântuirea lui finală poate doar nădăjdui. El poate privi mântuirea finală ca fiind foarte probabilă, dar nu certă. I-a văzut pe mulţi dintre semenii lui creştini căzând în păcat şi pierind după ce avuseseră un început bun. Oare el de ce n-ar face la fel?
Atât timp cât rămân în această lume, oamenii păstrează în ei rămăşiţele vechii naturi păcătoase; ei sunt înconjuraţi de cele mai înşelătoare plăceri ale lumii şi de cele mai subtile ispite ale diavolului. Dacă arminianismul ar fi adevărat, creştinii s-ar afla într-o poziţie foarte periculoasă, destinul lor depinzând de probabilitatea ca slaba şi finita lor voinţă să continue să aleagă binele. De asemenea, concluzia logică a arminianismului este că siguranţa în sfinţenie nu este posibilă, nici măcar în cer, deoarece şi acolo individul îşi păstrează voinţa liberă şi poate comite păcat atunci când alege să facă acest lucru.
Dacă este să facem o comparaţie, arminianul se aseamănă cu un om care a moştenit o avere de, să zicem, o sută de mii de dolari. El ştie că mulţi alţii care au moştenit asemenea averi le-au pierdut datorită unor decizii greşite, fraudelor, calamităţilor etc., dar are suficientă încredere în capacitatea proprie de a administra banii cu înţelepciune; astfel nu are nicio îndoială că el îşi va păstra averea. Siguranţa lui este bazată, în cea mai mare parte, pe o încredere în sine. Alţii nu au izbutit, dar el e încrezător că va izbuti. Dar ce iluzie este aceasta când o aplicăm în domeniul spiritual! Ce trist este ca cineva, care îşi cunoaşte tendinţa de a păcătui, să aibă o asemenea bază a siguranţei mântuirii! Sistemul lui pune cauza perseverării nu în mâna atotputernicului şi neschimbătorului Dumnezeu, ci în mâna omului păcătos.
Nu ne spune logica sistemului arminian că lucrul înţelept pentru creştin este să moară cât mai curând posibil şi să-şi confirme astfel nepreţuita moştenire? În lumina faptului că atât de mulţi au căzut, merită ca el să rămână aici şi să-şi rişte mântuirea eternă de dragul vieţii pe acest pământ? Ce s-ar crede despre un om de afaceri care, pentru câţiva dolari în plus, ar fi dispus să-şi rişte toată averea într-o tranzacţie nesigură? De fapt, nu sugerează cel puţin că Domnul a făcut multe greşeli prin faptul că nu i-a luat pe ai Săi de pe pământ pe când erau încă creştini adevăraţi?
În ce priveşte lucrurile spirituale, îndoiala înseamnă nenorocire. Siguranţa că creştinii nu pot fi despărţiţi niciodată de dragostea lui Dumnezeu este una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieţii de credinţă. A nega această doctrină înseamnă a distruge temelia bucuriei sfinţilor de pe pământ; căci ce bucurie pot avea cei ce cred că pot fi înşelaţi şi conduşi în rătăcire în orice moment? Dacă sentimentul nostru de siguranţă se bazează numai pe natura noastră schimbătoare, nu vom cunoaşte niciodată liniştea şi pacea care ar trebui să-l caracterizeze pe creştin.
În cărticica sa deosebit de edificatoare, Calvinismul în istorie, Nathaniel S. McFetridge afirmă: „Înţeleg bine teroarea produsă în sufletul sensibil de întunecata incertitudine cu privire la mântuire şi de gândul continuu că poţi cădea din har după o lungă şi dificilă viaţă creştină – lucruri susţinute de arminianism. Pentru mine o asemenea doctrină e atât de înspăimântătoare încât m-ar face să fug de ea şi m-ar umple de nedumeriri nespuse. Să cred că trebuie să traversez tulburata şi periculoasa mare a vieţii purtat de natura mea înşelătoare ar fi suficient ca să mă umplu de-o panică fără sfârşit. Dacă este posibil, vreau să ştiu dacă corabia căreia îmi încredinţez viaţa este făcută să reziste pe mare şi că, odată ce m-am îmbarcat, voi ajunge în siguranţă la destinaţie”.
Numai dacă preţuim aşa cum se cuvine acest adevăr minunat, conform căruia mântuirea noastră nu depinde de puţina şi nesigura dragoste pe care noi o avem faţă de Dumnezeu, ci de eterna şi neschimbătoarea dragoste pe care El o are faţă de noi, vom avea pace şi siguranţă în viaţa de credinţă. Şi numai, cel care ştie că mâna lui Dumnezeu îl ţine în mod absolut, poate avea un sentiment de pace şi siguranţă, ştiind că în planul etern al lui Dumnezeu el este ales pentru a fi curăţit şi glorificat, şi nimic nu poate împiedica acest plan. El ştie că este păstrat drept printr-o putere spirituală constantă şi inepuizabilă precum forţa gravitaţiei şi necesară pentru dezvoltarea spirituală precum sunt soarele şi vitaminele pentru sănătatea fizică.
(Fragmente din volumul Doctrina reformată a predestinării, Loraine Boettner, Editura Kingstone, 2012)
