Ultima carte pastorului John MacArthur şi, probabil, cea care a stârnit cele mai multe reacţii şi controverse – Foc străin. Pericolul întristării Duhului Sfânt printr-o închinare falsă – este acum disponibilă şi în limba română. Volumul poate fi comandat prin e-mail (marius.birgean@gmail.com). Preţul de distribuţie este 30 de lei. Redăm mai jos o parte din introducerea cărţii:
Nadab şi Abihu nu au fost şamani sau negustori frauduloşi, care s-au infiltrat în tabăra israeliţilor pentru a răspândi printre ei superstiţiile canaaniţilor. După toate aparenţele, erau oameni cinstiţi, respectabili şi lideri spirituali evlavioşi. Erau preoţi ai singurului Dumnezeu adevărat. Şi nu erau leviţi de rând. Evident că Nadab moştenea funcţia de mare preot, iar Abihu era următorul în această succesiune. Erau primii fii ai lui Aaron. Moise era unchiul lor. Numele lor este în fruntea listei „aleşilor copiilor lui Israel” (Ex. 24:11). În afară de tatăl lor, Aaron, ei sunt singurii menţionaţi pe nume prima dată când Scriptura îi aminteşte pe cei „şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel”, grupul de conducători care exercita supravegherea spirituală în naţiunea ebraică (Num. 11:16-24). Scriptura nu ni-i prezintă ca pe nişte figuri sinistre sau ca păcătoşi notorii, ci dimpotrivă.
La Sinai, aceşti doi fraţi, împreună cu ceilalţi şaptezeci de bătrâni, au avut privilegiul de a se sui până la un anumit loc pe munte şi de a privi de la distanţă cum stă Dumnezeu de vorbă cu Moise (Ex. 24:9-10). Poporului Israel i s-a poruncit să rămână la poalele muntelui: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui” (Ex. 19:12). În timp ce Dumnezeu era sus vorbind cu Moise, chiar dacă un dobitoc rătăcit hoinărea pe la poalele Sinaiului, acel animal trebuia omorât cu pietre sau străpuns cu săgeţi (v. 13). De la baza muntelui, tot ce puteau vedea israeliţii de rând erau fumul şi fulgerele. Însă Nadab şi Abihu au fost în mod expres numiţi de Însuşi Domnul, Cel ce i-a invitat să urce şi să-i aducă cu ei pe cei şaptezeci de bătrâni. „Ei au văzut pe Dumnezeu şi totuşi au mâncat şi au băut” (Ex. 24:11).
Cu alte cuvinte, Nadab şi Abihu au fost mai apropiaţi de Dumnezeu decât aproape oricine altcineva. Niciunui alt israelit, cu excepţia lui Moise, nu i s-a oferit vreodată un privilegiu mai înalt. Aceşti oameni păreau, cu siguranţă, a fi evlavioşi, conducători spirituali de încredere şi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu, tineri cu o bună reputaţie. Fără îndoială că, de fapt, oricine din Israel îi stima foarte mult.
Şi fără îndoială că oricine din Israel a rămas consternat când dintr-o dată Dumnezeu i-a lovit de moarte pe Nadab şi Abihu cu o flacără de foc sfânt. După cum se pare, acest lucru s-a întâmplat chiar în prima zi a slujirii lor în cortul întâlnirii. Aaron şi fiii săi fuseseră unşi în cadrul unei ceremonii de şapte zile, după ce construirea cortului a fost finalizată. În a opta zi (Lev. 9:1), Aaron a adus prima jertfă pentru păcat în cort şi ceremonia a fost marcată de un miracol: „Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ” (Lev. 9:24).
Moise consemnează ce s-a întâmplat apoi: Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ce a spus Domnul când a zis: «Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor»” (Lev. 10:1-3).
Este foarte posibil că Nadab şi Abihu au luat focul dintr-o altă sursă decât altarul de aramă şi l-au folosit ca să-şi aprindă cădelniţele cu tămâie. Amintiţi-vă că Dumnezeu Însuşi aprinsese foc din cer pe altar. Evident că Nadab şi Abihu şi-au pus în cădelniţe foc pe care îl aprinseseră ei sau cărbuni din vreun alt foc din tabăra lui Israel. Sursa concretă din care şi-au procurat focul nu este menţionată. Nici nu este importantă. Fapt este că ei au folosit alt foc decât cel aprins de Dumnezeu Însuşi.
Ofensa lor poate părea fără importanţă unora care sunt obişnuiţi cu tipul de închinare informală, permisivă, pentru care este cunoscută generaţia noastră. S-ar putea, de asemenea, ca ei să fi băut şi probabil că s-au îmbătat aşa încât judecata li s-a întunecat. (Leviticul 10:9 pare să sugereze că aceasta a fost cauza.) Totuşi ceea ce condamnă în mod explicit Scriptura este „focul străin” pe care l-au adus. Problema păcatului lor a fost că s-au apropiat de Dumnezeu într-o manieră neglijentă, refractară, inadecvată, fără reverenţa care se cuvenea. Nu L-au privit pe Dumnezeu ca sfânt, nici nu I-au înălţat Numele înaintea poporului. Răspunsul Domnului a fost rapid şi fatal. „Focul străin” al lui Nadab şi Abihu a aprins asupra lor flăcările de nestins ale judecăţii divine şi au fost mistuiţi pe loc.
Aceasta este o relatare severă şi teribilă şi ea are implicaţii evidente pentru biserica din vremea noastră. În mod clar, a-L dezonora pe Dumnezeu, a-L trata cu dispreţ sau a te apropia de El într-un fel pe care îl detestă constituie o nelegiuire gravă. Cei care I se închină lui Dumnezeu trebuie s-o facă în modul în care El o cere, tratându-L ca o Persoană sfântă.
Duhul Sfânt — al treilea Membru glorios al Trinităţii — nu este mai puţin Dumnezeu decât Tatăl sau decât Fiul. Astfel, a-L dezonora pe Duhul înseamnă a-L dezonora pe Dumnezeu Însuşi. A abuza numele Duhului înseamnă să iei în deşert Numele lui Dumnezeu. A pretinde că El este Cel care permite închinarea capricioasă, ciudată şi nebiblică înseamnă să-L tratezi pe Dumnezeu cu dispreţ. A substitui Duhul cu un spectacol înseamnă să te închini lui Dumnezeu într-un mod pe care El îl dezaprobă profund. Iată de ce multe ciudăţenii ireverenţioase şi doctrine alterate aduse în Biserică de mişcarea carismatică contemporană sunt asemănătoare (sau chiar mai rele) focului străin al lui Nadab şi Abihu. Ele reprezintă un afront adus Duhului Sfânt şi în acest fel lui Dumnezeu Însuşi, temeiuri pentru o judecată aspră (cf. Evr. 10:31).
Când fariseii au atribuit lui Satan lucrarea Duhului Sfânt (Matei 12:24), Domnul i-a avertizat că o astfel de blasfemie, izvorâtă din inimile lor împietrite, este de neiertat. Anania şi Safira au fost numaidecât loviţi cu moartea când L-au minţit pe Duhul Sfânt. Drept urmare, „o mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri” (Fapte 5:11). Simon Magul, atunci când a dorit să cumpere puterea Duhului cu bani, a primit în replică o mustrare aspră: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!” (Fapte 8:20). Şi autorul cărţii Evrei, scriindu-le celor aflaţi în primejdie de a-L insulta pe Duhul harului, le-a oferit cititorilor săi această atenţionare serioasă: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr. 10:31). A treia persoană a Trinităţii reprezintă un pericol pentru oricine I-ar aduce foc străin!
