Două fenomene specifice veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea – pluralismul doctrinei medievale târzii şi nevoia de reformare a Bisericii – s-au reunit în viaţa şi învăţătura lui Martin Luther şi în Reformă. De la Augustin încoace odiseea spirituală a unui singur om nu se mai identificase cu imperativele spirituale ale creştinătăţii apusene aşa cum se întâmpla acum. Nu fusese „dorinţa ori intenţia lui” să-şi ridice propriile preocupări teologice la rang de chestiuni doctrinare care să afecteze întreaga Biserică, nutrind mult timp convingerea că ceea ce „descoperise” el teologii cei mai buni ai Bisericii trebuie să fi ştiut dintotdeauna. Înţelegerea, în cele din urmă, a faptului că lucrurile nu stăteau deloc aşa a adus teologia sa în dezbaterea publică a Bisericii, atât prin condamnarea învăţăturilor lui Luther, cât şi prin includerea acestora în mărturisiri de credinţă oficiale, în timpul vieţii sale precum şi după aceea. Ideile tânărului Luther au fost cele care au declanşat Reforma, şi tocmai din acest motiv cei mai mulţi cercetători ai Reformei şi-au concentrat atenţia asupra lui.
În centrul doctrinei Bisericii care a rezultat din Reforma lui Luther se afla axioma enunţată de el în 1517: „Adevărata comoară a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi harului lui Dumnezeu”. Aşa cum era formulată, axioma consona cu limbajul teologilor din Răsărit şi din Apus de-a lungul secolelor, şi niciunul dintre ei nu s-ar fi îndoit de aceasta. Şi totuşi, toţi termenii decisivi din această axiomă – cuvinte precum „Biserică”, „evanghelie” şi „har” – au ajuns să însemne în secolul al XVI-lea ceva ce mulţi dintre aceşti teologi nu ar fi putut recunoaşte sau accepta. Luther însuşi admitea acest lucru atunci când, explicând-o, observa că „Evanghelia lui Dumnezeu [aşa cum ajunsese să o înţeleagă el] este ceva ce nu e foarte bine cunoscut unei mari părţi a Bisericii” şi ceva ce el nu aflase de la teologii scolastici. De aceea, susţinătorii lui preferau să fie numiţi „evanghelici” chiar dacă precizau că „astăzi sunt numiţi «luterani» cei care au Evanghelia lui Hristos”.
Luther a fost odată, după cum spune chiar el, „un papistaş foarte entuziast”, gata să adune lemne pentru arderea pe rug a oricărui eretic ce ar fi calomniat Liturghia, celibatul sau pe papă. Deziluzia lui Luther privitoare la papalitate a apărut ca urmare a descoperirii Evangheliei, bazată pe studiul propriu al Bibliei.
Protestul lui Luther împotriva Bisericii Romane nu a fost în primul rând moral, cum a fost în cazul lui Erasmus şi al altor reformatori, ci, mai degrabă, teologic. Harul lui Dumnezeu era harul lui Dumnezeu. Nu putea fi cumpărat, vândut, împărţit în indulgenţe. „Dacă papa deţine controlul asupra sufletelor din purgatoriu, de ce nu deschide porţile şi le lasă libere?” a strigat Luther. Papalitatea, care era de origine umană şi nu divină, şi-a atribuit prerogative care îi aparţineau doar lui Dumnezeu. Biserica devenise un sfârşit în ea însăşi. Cuvântul devenise prizonierul mofturilor câtorva oameni. Împotriva punctului de vedere al bisericii romane, Luther a subliniat prioritatea Evangheliei.
În Libertatea creştinului, Luther a arătat că, datorită modului nou în care înţelegea Evanghelia, el opera acum cu definiţii foarte diferite ale păcatului şi credinţei. Lucrurile pe care le înţelesese ca fiind păcat (uciderea, adulterul etc.) el le înţelegea acum ca fiind doar simptome ale adevăratei probleme: necredinţa. „Acesta este păcatul lumii: că nu crede în Hristos. Nu că nu ar exista niciun păcat împotriva legii în afară de acesta; dar acesta este adevăratul păcat de căpătâi, care condamnă întreaga lume, chiar dacă nu poate fi acuzată de niciun alt păcat.”
Păcătosul putea fi astfel descris ca „omul înclinat înspre sine” sau „omul care priveşte spre sine însuşi”, căci păcat înseamnă a nu privi cu încredere la Hristos, ci a privi spre sine. Dar în aceasta au constat toate eforturile lui anterioare de a trăi o viaţă sfântă: încredere în sine!
Prin contrast, credinţa nu mai era simplul consimţământ de a participa la mesă, nici nu era ceva de „făcut”. Aceasta este greşeala care se face uşor atunci când ne gândim la justificarea numai prin credinţă: ea poate suna ca şi când, în loc de toate acele fapte vechi şi penitenţe, credinţa este acum singurul lucru pe care trebuie să-l „facem” – chiar să lucrăm din răsputeri – ca să fim mântuiţi. Astfel, pericolul ar fi acela de a cădea direct în vechea introspecţie care l-a chinuit pe Luther, întrebându-ne dacă „facem” îndeajuns actul credinţei.
Credinţa, credea Luther, nu este o resursă lăuntrică la care trebuie să facem apel; dacă ar fi fost aşa, ea ar fi fost prin definiţie păcat! Pentru el, întrebarea „Am suficientă credinţă?” ar reprezenta o înţelegere complet eronată a credinţei, privind înspre sine şi având încredere în sine, în loc de a privi la Hristos şi a avea încredere în El. Credinţa este simpla acceptare şi încredere în Hristos – a-L lua pe Dumnezeu în serios cu privire la promisiunile pe care le face în Evanghelie.
Componentele „Evangheliei slavei şi harului lui Dumnezeu”, despre care vorbea, şi motivele pentru care numai aceasta era pentru el „adevărata comoară a Bisericii” l-au făcut pe Luther un reformator al Bisericii şi al învăţăturii şi au făcut ca Reforma lui să reprezinte un capitol important în istoria doctrinei creştine.
