Nu este de mirare că guvernarea spirituală a lui Hristos are parte de aşa de multe împotriviri.
În primul rând, fiind guvernare, lucrul acesta limitează voinţa şi pune frâu umbletelor ei. (…) Voinţa pervertită se luptă să înfrângă toate legile şi socoteşte că este un lucru onorabil să nu fie îngrozită şi că este o dovadă de slăbiciune a spiritului dacă îţi este teamă de ceva, chiar şi de Dumnezeu, până când pericolul de neevitat vine peste oameni. Atunci, cei ce s-au temut mai puţin când erau în afara oricărui pericol, se tem mai mult în faţa acestuia, cum vedem în cazul lui Belşaţar (Daniel 5:6).
În ai doilea rând, este o guvernare spirituală, prin urmare firea pământească o va suporta chiar şi mai puţin. Stăpânirea lui Hristos aduce chiar şi gândurile şi dorinţele – părţile sufletului cel mai greu de ţinut sub control – la ascultare de El. Chiar dacă un om ar avea un asemenea comportament controlat, încât întreaga lui viaţă nu ar putea fi învinuită de niciun lucru exterior, totuşi, în ochii lui Hristos, a avea o gândire firească sau lumească înseamnă moarte (Romani 8:6). EI priveşte o mentalitate lumească cu o ură mai mare decât priveşte un păcat specific.
Cineva poate spune: „însă Duhul lui Hristos este în cei care au într-o anumită măsură o gândire lumească”. Este adevărat, dar El nu se află acolo ca unul care încuviinţează şi susţine, ci ca un împotrivitor, ca unul care subjugă şi, în final, ca un cuceritor. Oamenilor fireşti le-ar plăcea să-i aducă împreună pe Hristos şi firea pământească, şi ar fi mulţumiţi, cu anumite rezerve, să se supună lui Hristos. Însă Hristos nu va fi sluga vreunei patimi josnice; prin urmare, acolo unde se permite vreo poftă păcătoasă, acesta e un semn că niciodată nu au fost date cheile lui Hristos, ca El să stăpânească.
În al treilea rând, această judecată are parte de împotriviri deoarece este judecată, iar oamenilor nu Ie place să fie judecaţi şi criticaţi. Acum Hristos, prin adevărul Său, îi critică aspru, dă o sentinţă împotriva lor şi îi împinge înaintea judecăţii de apoi din ziua cea mare, de aceea ei îşi asumă responsabilitatea de a judeca adevărul care trebuie să-i judece pe ei; dar adevărul va fi prea bun pentru ei. Omul are o vreme acum, pe care Pavel o numeşte „ziua omului” (1 Corinteni 4:3), în care el se aşază pe scaunul de judecată în mod fraudulos şi rosteşte o judecată asupra lui Hristos şi a căilor Lui; dar Dumnezeu are o zi în care va pune totul în ordine, şi judecata Lui va rămâne în picioare. Iar sfinţii vor avea timpul lor în care vor sta să judece pe cei ce îi judecă acum (1 Corinteni 6:2). Între timp, Hristos va stăpâni în mijlocul vrăjmaşilor Lui (Psalmul 110:2), chiar şi înlăuntrul inimilor noastre.
Aşadar, dacă totul este liniştit, fără niciun fel de opoziţie, acesta nu este un semn al unei stări bune; căci cum am putea noi să credem că stricăciunea, care este o parte veche din noi, şi Satan, omul cel tare, care are putere asupra noastră, vor renunţa Ia stăpânire fără agitaţie? Nu, nici celui mai mic gând de bunătate descoperit de el nu-i este permis să trăiască, fiindcă el [Satan] se uneşte cu stricăciunea din noi ca să-l nimicească încă de la apariţie. Şi după cum cruzimea lui Faraon se manifesta în special împotriva pruncilor de parte bărbătească, tot aşa şi răutatea lui Satan se manifestă în special împotriva celor mai pioase şi mai vitejeşti hotărâri.
Aşadar, trebuie întotdeauna să ne aşteptăm ca acolo unde vine Hristos să fie şi împotrivire. Când Hristos S-a născut, tot Ierusalimul s-a tulburat; astfel, când Hristos Se naşte într-un om, sufletul este într-un tumult, şi aceasta pentru că inima nu vrea să se predea lui Hristos ca El să o stăpânească.
Oriunde vine Hristos, El aduce separare, nu doar între om şi sinele Iui, ci şi între om şi om, şi între biserică şi biserică; iar cauza acestei tulburări nu este Hristos, după cum într-un trup bolnav cauza problemelor nu este medicamentul. Factorii dăunători sunt cauza reală, pentru că scopul medicamentului este să aducă vindecare. Dar Hristos găseşte cu cale ca gândurile din inimile oamenilor să fie descoperite, iar El este rânduit pentru prăbuşirea, dar şi pentru ridicarea multora în Israel (Luca 2:34).
Astfel, nebunia disperată a oamenilor este dată pe faţă, prin faptul că ei vor mai degrabă să fie conduşi de poftele lor, şi în consecinţă, de însuşi Satan, spre nimicirea lor veşnică, decât să-şi pună picioarele în lanţurile lui Hristos şi gâtul sub jugul Lui; măcar că slujirea lui Hristos este singura libertate adevărată! Jugul Lui este unul uşor, povara Lui este ca povara aripilor pentru o pasăre, care o fac să zboare mai sus. Guvernarea lui Satan este mai degrabă o robie decât o guvernare, o robie în care Hristos îi lasă pe aceia care resping guvernarea Sa, dând putere lui Satan şi agenţilor săi asupra lor. (…) Cei care îşi iau cea mai mare libertate să păcătuiască sunt cei mai mari sclavi, pentru că sunt cei mai voluntari sclavi. În orice lucru, voinţa este fie cea mai bună parte, fie cea mai rea. Cu cât oamenii merg mai departe într-un mod îndărătnic, cu atât mai adânc se cufundă în răzvrătire; şi cu cât se împotrivesc mai mult lui Hristos, făcând ceea ce vor ei, cu atât mai mult vor suferi într-o zi ceea ce nu au dorit. Între timp, ei sunt prizonieri în propriile suflete, legaţi în conştiinţele lor de judecata de după moarte a Aceluia pe a Cărui judecată nu au vrut să o accepte în vieţile lor. Şi nu este oare drept ca El să fie pentru ei un Judecător aspru care să-i condamne, când ei nu au vrut să-L accepte ca pe un Judecător blând care să-i stăpânească?
În concluzie şi ca aplicaţie generală pentru noi, din tot ceea ce s-a spus observăm starea de luptă, dar totuşi sigură şi plină de nădejde a oamenilor lui Dumnezeu. Victoria nu ţine de noi, ci de Hristos, care a luat asupra Sa responsabilitatea de a învinge pentru noi şi de a învinge în noi.
(Fragmente din volumul Trestia frântă, Richard Sibbes, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2011.)
