Dumnezeu Însuşi a apărat adevărul păstrării divine a credinciosului legându-l inseparabil de adevărul complementar al perseverenţei credinciosului. Dumnezeu nu a promis niciunde că El va păstra vreo persoană care va duce o viaţă egoistă, focalizată pe sine şi plăcerile sale. Harul Său protector nu se găseşte pe calea plăcerilor firii pământeşti şi a conformării cu această lume, ci pe calea sfinţeniei.
Dacă eu aş bea otravă în mod intenţionat, nicio rugăciune nu mă va elibera de efectele ei mortale. Dacă aş neglija mijloacele harului, atunci sufletul meu va flămânzi. Dacă aş presupune că am parte de bunătatea lui Dumnezeu şi m-aş aştepta ca El să mă protejeze, dar eu m-aş deda ispitelor în mod deliberat, atunci voi culege pe bună dreptate ceea ce am semănat. Cuvântul „dacă” este adesea folosit ca străjerul Duhului Sfânt pentru a proteja acest adevăr preţios. „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei” (Ioan 8:31). „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început” (Evrei 3:14). „Dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată” (2 Petru 1:10). „Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl” (1 Ioan 2:24). Nu făcând aceste lucruri suntem aduşi la Hristos, dar ele dovedesc că noi suntem într-adevăr în El. Tocmai datorită faptului că există un fel de credinţă falsă, o pretenţie falsă, o imitaţie a lucrării harului lui Dumnezeu în unii oameni, datorită acestui fapt Duhul subliniază atât de des că numai dacă noi continuăm pe calea îngustă a sfinţeniei practice, perseverenţa aceasta a noastră dovedeşte că avem credinţa adevărată.
A umbla în ascultare de poruncile lui Dumnezeu nu ne face să merităm mântuirea, ci este dovada că noi suntem deja mântuiţi. A aduce roadă spre gloria lui Dumnezeu nu ne uneşte cu Viţa adevărată, ci ne face să arătăm, să demonstrăm că suntem uniţi cu El. Respingerea nelegiuirii şi a poftelor lumeşti, mortificarea membrelor noastre care ţin de firea pământească, luarea crucii şi urmarea lui Hristos, toate acestea nu ne asigură dreptul la Rai, ci ele arată că noi suntem deja în călătoria spre cer. O perseverenţă constantă în folosirea mijloacelor divine ale harului, în alergarea pe calea care ne stă înainte, şi în continuarea în străduinţă de a umbla tot mai aproape de Hristos, sunt dovezile care arată că suntem binecuvântaţi cu harul perseverenţei, şi că „nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (Evrei 10:39).
Trebuie să fim în gardă împotriva felului de a vedea mântuirea numai în unul din aceste două aspecte. Chiar dacă este adevărat că acela care este născut din Duhul Sfânt a fost mântuit, la fel de adevărat este, din celălalt punct de vedere, faptul că mântuirea lui este încă un aspect care ţine încă de viitor (v. Rom. 13:11; Evrei 9:28; 1 Petru 1:5). Creştinul a fost mântuit de pedeapsa pentru păcat, dar acum el este mântuit şi de sub puterea şi corupţia păcatului. El este izbăvit „de mânia viitoare” (1 Tes. 1:10), dar acum el are nevoie să fie eliberat de atacurile Satanei, de ispitele unei lumi ademenitoare, de pornirile „firii pământeşti” care încă locuieşte în el. Creştinul mai este încă în pericol. Încă n-a ajuns în odihna veşnică, căci el este chemat să se lupte „lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 6:12) şi să ia asupra lui „toată armătura lui Dumnezeu” (Efes. 6:11).
Faptul că, iată, creştinul este încă într-un loc periculos, este ceea ce dă forţă avertismentelor Scripturii. Acestea îi sunt la fel de necesare ca şi promisiunile şi învăţăturile Scripturii. Există anumite semnale de pericol pe care Duhul le prezintă, şi este înţelept să luăm aminte la ele. „Dacă trăiţi după îndemnurile ei [firii pământeşti], veţi muri” (Rom. 8:13) – aici învăţăm că un anumit comportament în viaţă conduce la un sfârşit inevitabil, dacă acel stil de viaţă este consecvent. Ignorarea unui astfel de pasaj nu se poate face decât cu preţul pieirii acelei persoane. Pretenţiile carnale pot să facă pe cineva să ignore şi să sfideze acest avertisment, dar cel neprihănit va lua aminte la el. Chiar dacă orice sfânt adevărat are siguranţa infailibilă că „Domnul va sfârşi ce a început pentru mine”, totuşi el adaugă în acelaşi timp, „nu părăsi lucrările mâinilor Tale” (Ps. 138:8).
Promisiunile lui Dumnezeu sunt fundamentul rugăciunilor noastre, terenul pe care stă credinţa noastră. Dar aceste promisiuni nu au avut niciodată ca scop să facă mijloacele harului inactive. Mai degrabă ele sunt date ca să ne încurajeze să ne folosim cu sârguinţă de ele, dar o inimă coruptă se foloseşte până şi de harul lui Dumnezeu ca să facă nelegiuire, aşa încât nici o avertizare să nu îl mai îngrozească. Tunetele, fulgerele şi cutremurele care au scuturat din temelii Muntele Sinai, au îngrozit poporul Israel peste măsură de mult, şi totuşi la doar câteva zile după aceea îi descoperim dansând veseli în jurul viţelului de aur. Aşa este natura omului: aproape mort de frică la manifestarea lui Dumnezeu, şi totuşi râzând de acea frică imediat ce şocul s-a consumat. Nimic altceva decât harul lui Dumnezeu nu poate îndrepta şi ţine o inimă pe calea evlaviei.
Doctrina păstrării divine a credinciosului reprezintă un sprijin de nădejde pentru inimile sfinte, dar ea nu influenţează cu nimic inimile stricate. Îl împrospătează pe cel doborât, dar ea doar îl condamnă pe cel stricat. După cum am văzut, acest străjer constă din expresia „dacă”: „să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei” (Col. 1:22-23). Când Hristos spune că El dă oilor Lui „viaţa veşnică, în veac nu vor pieri” (Ioan 10:28), El afirmă siguranţa lor veşnică. Dar când Duhul Sfânt anunţă că prin „credinţă şi răbdare” ei „moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6:12), suntem învăţaţi astfel că perseverenţa continuă pe calea credinţei trebuie să fie dovada că suntem oile Lui.
O credinţă în doctrina păstrării divine a credinciosului este lipsită de valoare şi inutilă dacă nu este însoţită de harul perseverenţei. Doctrina aceasta nu asigură niciun fel de adăpost leneviei sau trăirii în nelegiuire. Dacă păstrarea este promisă sfinţilor, atunci ei trebuie să fie văzuţi continuând pe calea credinţei, utilizând mijloacele harului, altfel tocmai această doctrină îi va condamna. Creştinii sunt îndemnaţi să îşi întărească „chemarea şi alegerea” (2 Petru 1:10), şi asta nu prin a considera aceste lucruri ca fiind ceva de apucat, ci „dându-şi toate silinţele” ca să se asigure, adăugând credinţei fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Suntem chemaţi să dovedim că suntem părtaşi harului prin creşterea noastră în har. Trebuie să dovedim că suntem dintre acei ascultători ai Evangheliei care sunt ca sămânţa semănată în pământ bun, care aduce roadă. Există o nevoie reală pentru îndemnurile de mai sus, pentru că adesea se pot vedea aparenţe ale credinţei şi harului în anumite persoane, care licăresc pentru o vreme, ca şi meteoriţii de pe cer, dar care se sting după aceea.
Există unii care, ca şi acele fecioare neînţelepte, duc cu ei o lampă şi o pretenţie de creştinism, dar care totuşi nu au untdelemn în vasele lor – nu au har în inimile lor. Există dintre aceia care sunt ca sămânţa căzută în teren stâncos, care primesc Cuvântul cu bucurie, dar care nu au rădăcină în ei. Există unii cărora Dumnezeu le dă o altă inimă, la fel cum i-a dat lui Saul (1 Sam. 10:9), dar nu e vorba de o inimă nouă; şi astfel de oameni pot prooroci pentru o vreme, precum Saul, şi pot să guste din bucuria profetului, şi totuşi să le fie respins accesul în Împărăţia lui Dumnezeu, la fel cum s-a întâmplat cu Saul. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20:16).
Nu trebuie să ne bizuim pe vreo experienţă anume din trecut, nici pe o reformare prezentă a vieţii, sau pe sentimentele trecătoare de întristare sau bucurie, ci trebuie să căutăm să vedem în vieţile noastre o creştere continuă şi consecventă în har şi în cunoaşterea Domnului Isus, acestea fiind în esenţă dovezile supreme ale naşterii noastre din nou. Dar nu se poate ca un creştin real să se îndepărteze de la credinţă şi apoi să fie restaurat? Da, se poate, dar nu fără o adâncă şi amară pocăinţă pentru căderea lui în păcat. „Nimeni, după ce a auzit cuvintele legământului acestuia încheiat cu jurământ, să nu se laude în inima lui şi să zică: „Voi avea pacea, chiar dacă aş urma după pornirile inimii mele, şi chiar dacă aş adăuga beţia la sete.” Pe acela Domnul nu-l va ierta. Ci atunci mânia şi gelozia Domnului se vor aprinde împotriva omului aceluia, toate blestemele scrise în cartea aceasta vor veni peste el, şi Domnul îi va şterge numele de sub ceruri” (Deut. 29:19-20). Pe de altă parte, „cine le mărturiseşte [fărădelegile] şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Prov. 28:13).
(Fragment din lucrarea Păcatele sfinţilor, Arthur W. Pink, traducerea: Societatea Misionară Coresi, 2014.)
