Unii predicatori de astăzi, într-un efort de a liberaliza Ziua Domnului şi vrând să satisfacă felul lumesc de a fi al multor credincioşi, au încercat să facă să pară că au existat disensiuni între Jean Calvin şi puritani, pretinzând că, în timp ce Calvin avea o concepţie anti-sabatică, reformatorii de mai târziu, împreună cu puritanii, mergeau practic înapoi până la sabatul evreiesc. Aceşti predicatori se plâng de faptul că în mărturisirile de credinţă din secolul al XVII-lea (Mărturisirea de credinţă de la Westminster, Mărturisirea de credinţă baptistă de la 1689 şi Mărturisirea de credinţă de la Savoy), suntem împovăraţi cu concepţia legalistă a puritanilor. Totuşi, această afirmaţie este foarte greşită, deoarece atât Calvin, cât şi puritanii, pe căi diferite, au ajuns să insiste că ar trebui ca credincioşii să se consacre în întregime lui Dumnezeu în Ziua Domnului.
Orice încercare de a-l înfăţişa pe Calvin ca fiind contra sabatului arată că predicile sale despre porunca a patra nu au fost studiate, căci el îi îndemna puternic pe creştini la o totală lepădare de sine în ziua de duminică, împreună cu lăsarea deoparte a tuturor activităţilor care-i puteau distrage, pentru a fi „umpluţi” de Dumnezeu. El ar fi fost fără îndoială îngrozit de neglijenţa care s-a dezvoltat în marea parte a lumii evanghelice în ultimii patruzeci de ani.
Reformatorii de mai târziu şi puritanii au pus un accent mai mare decât Calvin pe autoritatea continuă a poruncii a patra, dar toţi au ajuns la concluzii similare cu privire la felul în care ar trebui ţinută această zi deosebită. Ştim că unii puritani au ajuns la extreme în privinţa sabatului creştin, determinându-l pe John Owen să remarce: „De-abia poate omul citi în şase zile toate îndatoririle care sunt propuse spre a fi îndeplinite în a şaptea”. Dar extremismul nu era poziţia dominantă. Excepţiile la acest consens erau regii, episcopii şi clericii, care erau anti-puritani şi în mare măsură anti-evanghelici (mai ales în timpul domniei lui James I şi Charles I. James I a fost cel care a permis activităţile recreaţionale de duminică, incluzând dansul, tragerea cu arcul, săriturile şi petrecerile cu bere la biserică. Charles I a prevăzut două ore de dimineaţă pentru închinare, iar restul zilei pentru repaus şi recreare — destul de asemănător unora din evanghelicii de astăzi.). Este tragic că unele din argumentele lor sunt astăzi lansate de unii predicatori din rândurile evanghelicilor reformaţi.
Calvin a accentuat că, de la venirea lui Hristos încoace, vieţile credincioşilor ar trebui să fie un continuu sabat, fiecare zi a anului fiindu-I predată lui Dumnezeu. Totuşi, deoarece acest lucru nu este posibil pe pământ şi există nevoia de o zi în care adunările să se poată întruni, Dumnezeu a dat Ziua Domnului pentru a continua închinarea, consacrarea şi învăţătura regulată, împreună cu asigurarea unei zile de odihnă pentru muncitori, în spiritul vechiului sabat.
Există, învăţa Calvin, diferenţe între vechiul sabat şi Ziua Domnului, căci cea din urmă nu este o zi „sacră” în acelaşi fel, astfel încât, dacă am avea ocazia, am putea avea şapte zile ale Domnului în fiecare săptămână sau, dacă am fi constrânşi, am putea-o muta într-o altă zi a săptămânii. Totuşi, Ziua Domnului, în concepţia lui Calvin, perpetuează toate caracteristicile sabatului legate de închinare, sfinţire şi învăţătură, ca şi principiul consacrării totale.
În timp ce normele inflexibile adăugate de Moise au trecut, împreună cu insistenţa asupra celei de-a şaptea zile, Calvin susţinea că principiul şi spiritul poruncii a patra rămâne în vigoare.
Jean Calvin a dat, în predicile lui din Deuteronom 5, câteva îndemnuri despre porunca a patra: „Ceea ce a fost poruncit cu privire la sabat ar trebui să se aplice tuturor. Căci dacă luăm legea lui Dumnezeu în sine, vom avea o formă perpetuă de dreptate. Şi cu siguranţă că, prin cele zece porunci, Dumnezeu a voit să ne dea o normă care să dăinuiască pe vecie. Prin urmare, nu trebuie să ne imaginăm că ceea ce a consemnat Moise cu privire la sabat este de prisos pentru noi.”
„Când am spus că rânduiala odihnei era un tip al unei taine spirituale şi mult mai înalte şi, prin urmare, că această poruncă trebuie socotită ca fiind ceremonială, nu trebuie să se înţeleagă c-aş fi vrut să spun că nu mai are niciun alt obiectiv suplimentar. Şi cu siguranţă că Dumnezeu a luat a şaptea zi pentru Sine şi a sfinţit-o… ca să-Şi poată ţine servitorii cu totul liberi de orice grijă, pentru meditare asupra frumuseţii, desăvârşirii şi caracterului potrivit al lucrărilor Lui.
Cu adevărat nu există niciun moment care ar trebui lăsat să treacă în care să nu fim atenţi la înţelepciunea, puterea, bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu… dar, din moment ce mintea noastră este nestatornică şi gata să uite sau să fie distrasă, Dumnezeu, în îndurarea Lui, pune deoparte o zi de restul şi ne porunceşte să fie liberă de orice treburi şi griji pământeşti, astfel încât nimic să nu stea în calea ocupaţiei sfinte.
Pe acest temei El nu a vrut doar ca poporul Său să se odihnească acasă, ci ca să se întâlnească la sanctuar… în această privinţă avem nevoie de sabat în egală măsură cu poporul străvechi, pentru ca în acea zi unică din săptămână să putem fi liberi, şi astfel mai bine pregătiţi să învăţăm şi să depunem mărturie despre credinţa noastră.”
În Predici despre cele zece porunci (Deuteronom 5:12-14), Calvin îşi arată fermitatea, îndemnând insistent asupra unei Zile a Domnului cu adevărat consacrate:
„Dacă facem din duminică o zi pentru a ne căuta plăcerea, pentru sportul şi distracţia noastră, cum va fi atunci Dumnezeu onorat în aceasta? Nu este o batjocură şi chiar o profanare a Numelui Său? Dar atunci când magazinele sunt închise duminica, atunci când oamenii nu călătoresc ca de obicei, scopul este de a ne da mai mult timp liber şi mai mare libertate pentru a ne ocupa de ceea ce ne porunceşte Dumnezeu.”
„Noi nu mai avem această imagine şi umbră [sabatul evreiesc], în scopul de a ţine o ceremonie la fel de rigid de parcă am fi sub robia legii. Mai degrabă scopul său este de a ne strânge pentru ca… să ne putem deprinde să ne consacrăm mai bine slujirii lui Dumnezeu, ca să avem această zi pe deplin dedicată Lui, ca să putem fi retraşi din lume.”
„Noi nu ţinem ziua care le-a fost poruncită evreilor – căci aceea era sâmbăta. Dar, pentru a demonstra libertatea creştinilor [de rânduiala evreiască], ziua a fost schimbată, din moment ce Isus Hristos, în învierea Sa, ne-a eliberat din întreaga robie a legii.”
Ziua Domnului „există pentru a ne face capabili să ne lăsăm deoparte treburile şi lucrul pământesc pentru ca, abţinându-ne de la orice altceva, să putem medita la lucrările lui Dumnezeu şi să ne deprindem să recunoaştem favorurile pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră… Iar când am petrecut duminica lăudând şi glorificând Numele lui Dumnezeu şi meditând la lucrările Lui, atunci, de-a lungul restului săptămânii, ar trebui să arătăm că am beneficiat de pe urma ei.”
(Fragment din lucrarea Adu-ți aminte de Ziua Domnului, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2011, traducere Brânduşa Panc.)
