Robert Murray M’Cheyne s-a născut în Edinburgh în mai 1813, fiind cel mai mic copil al unui avocat de seamă al Curţii Supreme de Justiţie a Scoţiei. La vârsta de 14 ani a intrat la Universitatea Edinburgh, unde a studiat literatura şi poezia, şi a absolvit patru ani mai târziu în 1831. La scurt timp după convertirea sa, M’Cheyne a început să se pregătească pentru a intra în slujirea Bisericii Scoţiei şi şi-a început studiile de teologie sub călăuzirea lui Thomas Chalmers, teologul şi eruditul remarcabil din vremea sa. La începutul anului 1834 a fost călăuzit să înceapă o lucrare de evanghelizare în zonele mai sărace din Edinburgh, împreună cu colegii lui. Spre sfârşitul anului 1835, M’Cheyne a devenit ajutor de pastor într-o parohie de lângă Stirling, care includea Larbert, un oraş industrial cu fierării şi mine de cărbuni, şi în Dunipace, un sat înconjurat de ferme. A fost un timp de pregătire răbdătoare pentru lucrarea pe care Dumnezeu o avea plănuită pentru el şi, în 1836, a fost chemat să slujească în biserica Sf. Petru din Dundee.
În 1838, pe când se refăcea după o perioadă de boală, M’Cheyne a fost deodată invitat să facă parte dintr-o delegaţie trimisă să examineze posibilitatea lucrării misionare printre evreii din Europa de Est şi din Imperiul Otoman. Pe 12 aprilie 1839, M’Cheyne a plecat din Dover împreună cu Andrew Bonar, Alexander Black şi Alexander Keith în călătoria lor spre Ţara Sfântă. Pentru a aprecia natura neobişnuită a misiunii lor, ar trebui să ne amintim că puterea Imperiului Otoman, care dominase regiunea timp de secole făcea ca asemenea vizite să fie foarte rare pentru călătorii europeni. La întoarcerea în Scoţia a petrecut două luni călătorind prin Balcani şi prin teritoriile austriece, poloneze şi germane vizitând comunităţile de evrei şi adunând multe informaţii pe care aveau să-şi fundamenteze raportul adus înaintea Adunării Generale a Bisericii Scoţiei.
Într-o scrisoare datată 16 octombrie 1839, adresată bisericii sale din Dundee, tânărul pastor M’Cheyne menţiona câteva detalii despre experienţele trăite la Bucureşti, unde participase la o slujbă ortodoxă, urmată de închinarea la moaştele Sfântului Dimitrie. Fragmentul este preluat din volumul Predici şi scrisori, Robert Murray M’Cheyne, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2009:
Următoarele ţări pe care le-am vizitat au fost Valahia şi Moldova. Am ajuns acolo din Constantinopol, trecând peste valurile tulburate ale Mării Negre şi peste marele fluviu Dunărea. Acestea sunt două ţări neobişnuite, rareori vizitate de călători; sunt guvernate de doi prinţi, iar religia de stat este cea a Bisericii greceşti. Mi-aş fi dorit să vă pot arăta toate superstiţiile şi nelegiuirile pe care le-am văzut practicate în mijlocul lor, ca să puteţi da mai multă atenţie Evangheliei pure care curge fără plată precum aerul şi apa în ţara noastră iubită.
Într-o zi, în Bucureşti, capitala Valahiei, am fost martor la o sărbătoare de ziua de naştere a prinţului (Alexandru D. Ghica, n.n.). În cea mai elegantă biserică s-a adunat o mulţime imensă şi nobilimea. Programul a constat în cântece monotone şi rugăciuni rostite de un număr de preoţi îmbrăcaţi splendid. Când totul a luat sfârşit, am urmărit din spate o superstiţie ciudată. Lângă altar, se afla un coşciug deschis foarte împodobit; înăuntrul acestuia am văzut un trup mort îmbrăcat în haine de aur; numai o mână moartă, slăbită era scoasă în afară. Se spune că acesta este trupul Sfântului Dimitrie, care a fost găsit de curând într-un râu, când apele s-au despărţit în două într-un mod miraculos. Aceasta este povestea care ni se spune. Stăteam acolo, în timp ce închinătorii se apropiau de coşciug în număr mare, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci. Prima dată îşi făceau cruce şi îngenuncheau, sărutând podeaua de trei ori. Apoi se apropiau cu reverenţă şi sărutau mâna slăbită a trupului mort şi o cruce care era aşezată lângă aceasta. Apoi, lăsau o monedă mică în farfurioara de la picioarele omului mort şi, după ce primeau binecuvântarea de la preot şi se prosternau încă de trei ori la pământ, se retrăgeau. Acesta este un model al închinării lor dezgustătoare la morţi.
Oare vă spun aceste lucruri ca voi să fiţi mândri de lumina voastră mai mare? Ah, nu! Vă scriu aceste lucruri pentru ca aceia dintre voi care nu trăiesc vieţi mai bune decât ei să fie încredinţaţi de pericolul care îi paşte. La ce te poţi aştepta de la aceşti bieţi idolatri, decât că vor trăi umblând după firea pământească, în beţie şi dezmăţ, în imoralitate sexuală şi destrăbălare, în ceartă şi invidie? Dar oare nu este nimeni printre voi, turma mea dragă, pentru care îmi înalţ rugăciunile zi şi noapte – nu este nimeni în mijlocul vostru care să facă aceleaşi lucruri, cu toate că aveţi Sfânta Biblie, Evanghelia predicată liber şi nicio superstiţie? Cu toate acestea, cât de mulţi dintre voi trăiesc o viaţă lipsită de sfinţenie? Ah! Amintiţi-vă de Sardes: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.”
