Nu vom avea niciun fel de scuză în Ziua Judecăţii dacă nu suntem creştini, deoarece Biblia ne dă nu numai mesajul ei, ci ne şi ajută să îl credem. Ea a răspuns dificultăţilor noastre chiar înainte de a ne naşte. Toate se află aici şi nu ezit să afirm că nu există nicio dificultate la care să se fi gândit vreodată cineva în ceea ce priveşte credinţa în Evanghelie care să nu fie dezbătută şi rezolvată în Scriptură. (…)
Din cauza circumstanţelor şi a anumitor evenimente pe care le pot vedea, oamenii încep să pună la îndoială puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Ei nu pot să decidă care este explicaţia reală a tuturor lucrurilor care s-au întâmplat – Dumnezeu nu poate face nimic pentru ei sau Lui chiar nu Îi pasă de ce se întâmplă? Ei spun: unde este neprihănirea lui Dumnezeu? Unde este judecata Lui? El spune că este un Dumnezeu drept. Ei bine, este acesta un mod corect de a ne trata?
Nu este nicio îndoială că o mulţime de oameni din zilele noastre sunt în afara Bisericii şi a lui Hristos tocmai din acest motiv. Este o dificultate tot atât de comună astăzi, ca şi în vremurile vechi şi nou-testamentare. Oamenii spun că nu pot să coreleze lucrurile pe care le ştiu şi lucrurile pe care le văd în lumea din jur cu afirmaţiile care sunt făcute în Biblie cu privire la Dumnezeu şi la caracterul Lui. Aceasta este o problemă veche şi foarte persistentă. O vei vedea tratată în nenumărate rânduri chiar în Scriptură. Este o tânguire aproape permanentă în cartea Psalmilor. Copiii lui Israel au fost întotdeauna gata să se vaite, să se plângă în felul acesta ori de câte ori lucrurile nu mergeau bine pentru ei. Atunci când lucrurile mergeau bine, nu criticau niciodată, bineînţeles – atunci Îl uitau pe Dumnezeu total –, dar atunci când lucrurile mergeau rău, întorceau spatele şi spuneau: „Nu este corect! Unde este Dumnezeu? Nu poate El să ne elibereze? Ce se întâmplă?”
Astăzi vei auzi oameni spunând că ar vrea să creadă Evanghelia, dar nu o pot face. Ei spun. „Există toate aceste promisiuni ale lui Dumnezeu şi toate afirmaţiile măreţe ale Evangheliei tale, dar totuşi priveşte la lume. Dacă Dumnezeu este Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu este ceea ce spune Biblia că este, cum pot exista aceste lucruri? Uită-te cum suferă cel nevinovat şi cum cel rău, cel nelegiuit şi egoist înfloreşte şi se distrează de minune. Calea evlaviei nu pare să renteze într-o astfel de lume. Uită-te la nedreptăţi, uită-te la cruzime, uită-te la oamenii care s-au născut orbi sau şchiopi. Cine poate crede în Dumnezeul Bibliei în faţa unor astfel de lucruri?” Acesta este genul de argument: o punere sub semnul întrebării şi o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, la dreptatea lui Dumnezeu, la neprihănirea şi bunăvoinţa Sa.
Apoi, oamenii spun: „Priviţi această problemă a războiului. De ce permite Dumnezeu să existe război? Dacă există un Dumnezeu, cum poate El permite un astfel de lucru? De ce nu îi pune capăt? Tu spui că este Atotputernic; dacă are putere, de ce nu o exercită? Dacă El există, atunci El trebuie ori să nu fie bun, ori să nu fie Atotputernic”. Ei iau toate afirmaţiile cu privire la Dumnezeu una după alta şi ridică întrebări. „Recunoaşte”, spun ei, „nu are rost să faci aceste afirmaţii minunate. Nu are niciun rost să ne spui despre făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe. De ce nu sunt duse la bun sfârşit în viaţă?”
Oamenilor le place într-un mod special să pună la îndoială a doua venire a lui Hristos. „Unde este această venire?”, întreabă ei. Este aceeaşi întrebare care a fost pusă în vremurile nou-testamentare (2 Petru 3:4). Învăţătura era că acest Hristos al lui Dumnezeu a venit şi a înfăptuit această mare salvare, apoi S-a întors în cer şi stă la dreapta lui Dumnezeu până când duşmanii lui sunt făcuţi aşternut al picioarelor Sale. Dar El va reveni să judece să îndepărteze tot ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu din această lume. Apoi îşi va instaura împărăţia: „ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13).
„Ah”, spun scepticii, „bine, dar unde este venirea promisă? Este foarte bine să predici un astfel de lucru, dar uită-te la timpul care a trecut. Ai avut două mii de ani de predicare creştină, dar lumea nu pare să fie mult mai bună. Dacă evanghelia ta este adevărată, de ce nu toată lumea este creştină? De ce nu este eliberată lumea de război şi de boală şi unde este această întoarcere a lui Hristos despre care tot vorbeşti? Se va întâmpla acest lucru? Îl poate trimite Dumnezeu? Vrea El să Îl trimită?” (…)
Concepţia noastră complet nepotrivită despre Dumnezeu, perspectiva noastră nevrednică asupra Lui sunt răspunzătoare pentru toate necazurile şi problemele noastre, pentru toate dificultăţile pe care le întâmpinăm când este vorba de a crede mesajul creştin.
Nu Îl înţelegem. Aceasta este problema. Dumnezeu este atât de măreţ şi atât de diferit încât ne împiedicăm de fiecare dată. Credem că înţelegem, credem că suntem în stare să o facem, punem întrebări şi le analizăm cu minţile noastre, şi fiindcă Dumnezeu nu Se potriveşte cu ceea ce gândim noi, spunem: „Această învăţătură cu privire la Dumnezeu este greşită. Nu poate fi adevărată.” Spun din nou că toate problemele noastre există din pricina inabilităţii noastre tragice de a înţelege caracterul lui Dumnezeu. (…)
Ceea ce afirmă mai presus de orice altceva Biblia despre Dumnezeu este că El e, în mod esenţial, sfânt. Atributul care îl face pe Dumnezeu Dumnezeu este sfinţenia Lui nespusă. Aproape că ezit să vorbesc despre un asemenea subiect, dar nu mă aflu aici să îmi aleg subiectele. Slujba mea este să expun Cuvântul şi lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să Se reveleze pe Sine şi sfinţenia Sa nouă. De aceea a dat cele zece porunci şi Legea morală. Acesta este mesajul pe care El l-a dat profeţilor. Acesta este lucrul pe care l-a revelat El în mod suprem în Fiul Său. Acesta este lucrul pe care l-a transmis Fiul în predica de pe munte. Sfinţenia.
Ce înseamnă sfinţenia? Înseamnă o neprihănire de negrăit, înseamnă că Dumnezeu este adevărul, că Dumnezeu este lumina şi ca tot ce face Dumnezeu este controlat de adevăr şi de dreptate. Acesta este Dumnezeu. De aceea, rezultă că în momentul în care tu şi cu mine încercăm să medităm şi să înţelegem orice face Dumnezeu în această lume, trebuie să începem întotdeauna cu acest atribut al sfinţeniei.
Dificultatea noastră, atunci, este asta: dacă acesta este Dumnezeu, avem probleme, deoarece noi suntem total diferiţi. În loc să începem cu adevărul, începem cu fericirea, nu-i aşa? Caracteristica ce guvernează gândirea noastră este egoismul centrarea pe sine. Nu căutăm sfinţenia – adevărul absolut, neprihănirea şi dreptatea. Ce vrem noi este tihnă şi confort. Vrem anumite lucruri ca să ne distrăm. Vedem totul din perspectiva fericirii şi a păcii noastre. Toate deciziile noastre sunt guvernate de interesul personal. Astfel, conflictul este inevitabil. Pe de o parte este Dumnezeu, în sfinţenia Lui, şi pe de altă parte suntem noi, în păcatul nostru şi în nevrednicia noastră. Fiindcă Dumnezeu face totul din punct de vedere al sfinţeniei, nu înţelegem şi nu ne place acest lucru. (…)
Natura umană, ca orice copil, gândeşte în felul următor: „Da, am făcut ceva de care ştiam că este greşit, dar nu merit să fiu pedepsit pentru acest lucru, iar tatăl şi mama mea sunt aspri şi răi. De ce să fiu pedepsit?”. Am simţit cu toţii acest lucru; cu toţii am spus acest lucru şi, ca fiinţe umane, faţă în faţă cu Dumnezeu, încă mai spunem acest lucru. Nu îl înţelegem pe Cel Sfânt. Nu ştim că toate căile lui Dumnezeu sunt sfinte, neprihănite şi drepte. Nu suntem pregătiţi să spunem „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Geneza 18:25).
O să spun clar acest lucru. Ştiţi de ce oamenii spun că nu pot crede că Isus din Nazaret a fost în aceeaşi măsură şi Dumnezeu şi om şi de ce nu pot accepta această noţiune a două naturi într-o singură Persoană şi spun că filosofia lor face ca acest lucru să fie imposibil? Ştiţi de ce se poticnesc de doctrina întrupării şi nu pot crede că Fiul lui Dumnezeu a venit cu adevărat pe pământ şi a trăit printre noi? Vă voi spune de ce. Deoarece nu au cunoscut niciodată ce este păcatul. Deoarece nu au ştiut niciodată că păcatul este „afară din cale de păcătos” (Romani 7:13). Dacă ar fi făcut-o, ar fi realizat faptul că nimic în afară de venirea Fiului lui Dumnezeu nu îi poate salva şi că întruparea a fost absolut necesară.
Repet, de ce se poticnesc oamenii de cruce? De ce Hristosul crucificat este o ofensă? Deoarece a accepta crucea înseamnă a accepta că aceasta a fost singura cale prin care Dumnezeu a putut salva rasa umană, că tu, eu şi orice altă persoană am păcătuit atât de profund şi de groaznic încât nu a existat niciun alt lucru pe care Dumnezeu să îl facă pentru a ne ierta acea datorie. Şi nouă nu ne place. Oh, da, credem în Hristos ca în vindecătorul trupurilor noastre. Credem în El ca într-un învăţător. Credem în El ca într-un exemplu. Există, însă, un lucru pe care oamenii îl urăsc şi acesta este că li se spune că Hristos a murit pentru păcatele lor şi că prin sângele Lui sunt mântuiţi. Oamenilor nu le place sângele şi „teologia sângelui”. De ce? Spun din nou că ei nu înţeleg sfinţenia lui Dumnezeu. Cred că Dumnezeu poate închide ochii în faţa păcatului şi să pretindă că nu l-a văzut. Dar dacă Dumnezeu ar face acest lucru, nu ar fi sfânt. Ei cred că Dumnezeu poate îmbrăca păcatul pentru a-l face să pară respectabil. Dar sfinţenia nu poate face astfel de lucruri.
Doar atunci când ai înţeles ce înseamnă cuvintele „Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric” (1 loan 1:5) eşti calificat să pui sub semnul întrebării ce face Dumnezeu. Ai nevoie ca mintea ta să fie curăţată, purificată şi limpezită de păcat, de egoism, de urâţenie şi de nebunie. Ai nevoie să ai în tine lumina lui Dumnezeu. Atunci vei începe să îl înţelegi şi vei putea spune împreună cu singurul Său Fiu „Sfinte Tată”, să te închini Lui şi să îl adori chiar şi atunci când stai faţă în faţă cu crucea pe care a fost El răstignit.
(Fragmente din volumul Dumnezeul Atotsuficient, Martyn Lloyd-Jones, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2011, traducere Anca Toculeţ.)
