Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare… (Faptele apostolilor 3:19)
Apostolul îi îndeamnă pe oameni să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Textul nostru este o dovadă suficientă, fără să mai apelăm la alte dovezi. Pocăinţa înseamnă, în sens literal, să schimbi intenţiile cuiva. A fost tradusă şi cu „discernământul de pe urmă” sau „înţelepciunea de pe urmă”; este atitudinea omului de a căuta ce este greşit, şi de a-şi corecta judecata. Dar chiar dacă acesta este sensul principal, cuvântul înseamnă mult mai mult, în folosirea lui biblică. Poate că nu există o definiţie mai bună a pocăinţei decât aceea din cartea noastră de imnuri pentru copii:
Dacă te pocăieşti, vei părăsi
Păcatele pe care le-ai iubit;
Vei regreta, te vei căi,
Vei renunţa la ele, până la sfârşit.
Pocăinţa este descoperirea răutăţii păcatului, tristeţea că l-ai comis şi hotărârea de a scăpa de el. Este, de fapt, o schimbare a minţii cu un caracter foarte adânc şi practic, care îl face pe om să iubească ceea ce odată ura, şi să urască ceea ce iubea. Convertirea înseamnă o întoarcere, o întoarcere de la şi o întoarcere spre — o întoarcere de la păcat, o întoarcere spre sfinţenie — o întoarcere de la nepăsare la judecată, de la lume la cer, de la sine la Isus — o întoarcere completă. Cuvântul folosit aici a fost tradus în limba engleză: „Pocăiţi-vă şi fiţi transformaţi”, dar versiunea grecească spune: „Pocăiţi-vă şi transformaţi-vă” sau, mai degrabă, „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă”. Este un verb activ.
Atunci când demonii sunt izgoniţi din cel îndrăcit, se poate vorbi despre pocăinţă; dar atunci când îndrăcitul se îmbracă, şi nu mai este gol şi murdar, ci îmbrăcat şi în toate minţile, se poate spune că s-a întors la Dumnezeu. Atunci când fiul risipitor, care hrănea porcii, a început să judece şi să-şi vină în fire, a fost pocăinţă. Când s-a hotărât şi a părăsit ţinutul acela îndepărtat, îndreptându-se spre casa tatălui său, a fost întoarcere la Dumnezeu. Pocăinţa este o parte a întoarcerii la Dumnezeu. Este, poate, dacă pot să spun, poarta sau uşa ei. Este Iordanul prin care trecem când ne întoarcem din pustiul păcatului spre Canaanul convertirii. Naşterea din nou este răsădirea unei firi noi, iar unul dintre primele ei semne este credinţa în Hristos şi părăsirea păcatului sau întoarcerea de la ce este rău spre ceea ce este bun.
Adresându-se mulţimii, apostolul Petru a spus: „Schimbaţi-vă gândurile; căiţi-vă pentru ceea ce aţi făcut; părăsiţi-vă vechile cărări; întoarceţi-vă; deveniţi oameni noi.” Acesta a fost mesajul lui, pe care l-am pus în alte cuvinte.
S-a spus deci, pe drept cuvânt, că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt opera Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu este nevoie să mă opresc şi să susţin doctrina aceasta. Am predicat-o de o mie de ori şi suntem pregătiţi să dovedim că această doctrină este susţinută pretutindeni în Scriptură. Nu a existat niciodată o întoarcere la Dumnezeu adevărată care să nu fie lucrarea Duhului Sfânt. În scopul acesta, Domnul Isus S-a înălţat la ceruri: „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor”. Orice convertire adevărată este lucrarea Duhului Sfânt. Puteţi să vă rugaţi cu vorbele prorocului: „Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce”; fiindcă dacă nu ne întoarce Dumnezeu, nu ne vom întoarce niciodată; şi dacă nu ne converteşte El, convertirea noastră este o greşeală. Ascultaţi chemarea Evangheliei:
Credinţa adevărată,
Pocăinţa adevărată,
Orice har ce ne apropie
Veniţi doar la Isus şi cumpăraţi-le.
„Şi totuşi”, veţi spune, „şi totuşi, apostolul Petru ne spune „Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!” Şi acum, dumneata ne spui dintr-o dată că toate lucrurile acestea sunt darul Duhului Sfânt, apoi citeşti din nou textul: «Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu»”. Chiar aşa fac, vai, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot s-o fac. Mă întrebaţi: „Cum împaci aceste două lucruri?”. Eu vă răspund că nu este treaba mea să împac declaraţiile învăţătorului meu: treaba mea este să predic adevărul aşa cum este — să vi-l prezint aşa cum l-am primit din mâna Lui. Eu cred că lucrurile acestea sunt în acord, şi văd şi acordul, dar n-aş putea să explic tuturor unde este. Este destul să ştim că aşa stă scris în Scriptură, şi să acceptăm totul, indiferent dacă vedem sau nu acordul dintre două adevăruri — să le acceptăm pe amândouă, fiindcă ne-au fost descoperite.
Eu voi susţine cât voi trăi că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt lucrarea Duhului Sfânt, dar aş renunţa mai degrabă la amândouă mâinile, decât să nu mai predic că este de datoria omului să creadă şi să se pocăiască, şi de datoria lucrătorului creştin să-i spună: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu, ca să ţi se şteargă păcatele.” Dacă nu primeşti adevărul până nu-l înţelegi, atunci nu vei primi multe lucruri. Vai, sunt multe lucruri obişnuite pe care nu le poate nega nimeni, dar care ar fi negate totuşi dacă nu am crede în ele până nu le-am înţelege.
Ai pe masa ta un peşte dulce din mare: l-ai gătit şi acum te pregăteşti să-l mănânci. Îl mănânci cu sare, nu? De ce? Îl usuci şi îl sărezi, dar de ce? Nu a trăit în apă sărată? Atunci de ce nu e sărat? Este la fel de proaspăt de parcă l-ai fi scos dintr-un pârâu de munte — nu are nici un grăunte de sare pe el — şi totuşi a trăit în apă sărată! Înţelegi asta? Nu, nu poţi. Dar iată realitatea: un peşte dulce într-o mare sărată!
Înţelegi? În acelaşi fel, în Scriptură pot exista două mari adevăruri, amândouă valabile, dar cel mai înţelept om din lume se încurcă dacă încearcă să le lege unul de altul. Vă mărturisesc că eu nu înţeleg de ce i s-a spus lui Moise să taie o creangă şi s-o arunce în apele amare de la Mara; nu văd nicio legătură între lemn şi apă, şi nu văd cum ar putea îndulci lemnul apa, dar cred că, atunci când Moise l-a aruncat în apă, amărăciunea a dispărut din Mara, iar pârâul s-a făcut dulce. Nu ştiu de ce a cerut Elisei un blid de sare, când s-a dus la Ierihon şi a văzut că apele erau greţoase; nu ştiu cum ar fi putut îndulci apa cu un blid de sare — mie mi se pare că ar fi trebuit să lucreze altfel; dar cred minunea, şi anume că, după ce a pus sarea, apele au devenit dulci.
Aşa că nu înţeleg cum ar putea sfaturile mele să îndemne la pocăinţă pe păcătoşii răzvrătiţi, dar aşa se întâmplă — văd acest lucru în fiecare zi. Nu ştiu de ce cred atunci când un semen de-al lor, fiinţă slabă şi nenorocită, le spune: „Credeţi”, dar aşa se întâmplă; Duhul Sfânt îi binecuvântează, iar ei cred şi sunt mântuiţi; şi dacă nu putem înţelege cum, trebuie să ne mulţumim să vedem acest lucru, şi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru el.
Poate că ştiţi deja că unii comentatori ingenioşi au încercat să scape de forţa acestui text. Ei au spus că pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă exterioară. Dar cum poate fi astfel, atunci când se adaugă: „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca sa vi se şteargă păcatele”? Oare o pocăinţă exterioară aduce cu ea ştergerea păcatelor? Cu siguranţă că nu. Pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă care aduce cu sine iertarea deplină — „ca să vi se şteargă păcatele”. Şi, mai mult, mi se pare şocant să presupui că Petru şi Ioan predicau o pocăinţă găunoasă, de formă, care nu mântuieşte oamenii. Petru le recomanda acestor oameni o pocăinţă mântuitoare, nu ceva mai puţin.
Acum, să ne apropiem de ţintă. Noi spunem oamenilor să se pocăiască şi să creadă, nu fiindcă am crede că au puterea s-o facă, fiindcă ştim că sunt morţi în fărădelege şi păcat; nu fiindcă există vreo putere în stăruinţa sau în vorbirea noastră, fiindcă înţelegem că predicarea noastră este goală fără Dumnezeu; dar am văzut că, dacă vorbim cu credinţă, Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează cu noi şi, în timp ce noi vorbim oaselor uscate, Duhul le face să prindă viaţă, în timp ce spunem şchiopului să se ridice, o putere misterioasă îi întăreşte gleznele, în timp ce spunem paraliticului să întindă mâna, o forţă divină preia comanda, şi mâna se întinde, iar omul este vindecat. Puterea nu stă în păcătos, nici în predicator, ci în Duhul Sfânt, care lucrează efectiv împreună cu Evanghelia prin porunca divină, astfel că, acolo unde se predică adevărul, aleşii lui Dumnezeu sunt învioraţi, sufletele sunt mântuite şi Dumnezeu este slăvit. Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia cu îndrăzneală, şi nu vă temeţi de rezultate, fiindcă, oricât de slabă ar fi puterea voastră şi oricât de lipsită de elocvenţă ar fi vorbirea voastră, Dumnezeu a făgăduit că va face din Evanghelia Sa puterea salvatoare, şi aşa va fi până la sfârşitul lumii.
(Fragment din mesajul Apostolic Exhortation, predicat de Charles Spurgeon în 5 aprilie 1868 la Metropolitan Tabernacle, Londra. Mesajul este inclus în volumul Predici despre trezire, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2010. Traducerea: Iulia Bodnari.)
