Nu demult, în SUA, unul dintre cei mai cunoscuţi predicatori ai lumii evanghelice mi-a pus întrebarea: „Ce anume este trezirea?”. Desigur, el cunoştea foarte bine literatura despre trezire şi răspunsul la întrebarea pe care a pus-o, dar a vrut să facem un schimb de păreri cu privire la ideile contradictorii. Am fost de acord în definirea cuvântului trezire (sau „trezire religioasă”): o lucrare specială, „izbitoare”, a Duhului lui Dumnezeu, rezultând în numeroase convertiri, o conştiinţă deosebită a prezenţei lui Dumnezeu şi, din partea tuturor credincioşilor, o preocupare profundă cu privire la sfinţenie şi separare de orice este lumesc. Am căzut de acord că „trezire” nu este cel mai bun termen de folosit pentru a ne referi la o întrunire sau cruciadă de evanghelizare, deoarece este cel mai bine să fie rezervat pentru a descrie o lucrare extraordinară a lui Dumnezeu. Am căzut de acord şi că o singură biserică poate experimenta trezirea în timp ce altele nu o fac, aşa cum pare să fi fost cazul congregaţiei lui Charles Spurgeon în timpul celor cinci ani care au precedat trezirea din 1859 din Marea Britanie.
Chestiunea discutată în acest capitol este relaţia dintre predicarea evanghelistică şi trezire. Unii predicatori, observând binecuvântarea pe scară largă din timpul unei treziri, se întreabă dacă merită să evanghelizezi când inimile sunt împietrite şi I se împotrivesc lui Dumnezeu. Nu este mai bine să ne folosim energia rugându-ne pentru trezire? Dacă ar veni trezirea, atunci câştigarea de suflete ar fi relativ uşoară şi minunat de rodnică.
Unii vorbesc de parcă oamenii lui Dumnezeu sunt în mare măsură pasivi într-o trezire; de parcă Domnul îşi suspendă nevoia de instrumente umane pentru a-Şi arăta puterea şi slava în feluri care transcend şi ocolesc cu totul eforturile obişnuite de a câştiga suflete. O asemenea concepţie exercită o puternică atracţie, făcând apel la „misticul” din noi. De asemenea, face apel la dorinţa naturală a creştinului de a avea o parte din gloria Cerului chiar şi aici pe pământ, de a simţi şi a fi martor la o revărsare unică a puterii încurajatoare, invincibile a lui Dumnezeu. Dar este corect acest lucru? Găsim noi în Scriptură o metodă de operare divină cu două niveluri, unul pentru trezire şi altul pentru zilele mai puţin binecuvântate?
Trezirea este, cu siguranţă, o perioadă în care se manifestă o putere măreaţă care strânge suflete şi nu putem face nimic pentru a o produce. Este o lucrare suverană a Duhului, dăruită în întregime potrivit planului tainic al lui Dumnezeu. Totuşi, susţinem că ea nu implică niciodată o suspendare a eforturilor folositoare ale credincioşilor. Regulile normale ale Scripturii nu sunt niciodată suspendate. Dumnezeu încă îşi mai foloseşte oamenii pentru a-Şi face cunoscută altora Evanghelia. Prin comparaţie cu nivelul „obişnuit” de binecuvântare, trezirea este o problemă de amploare, nu de varietate. Chiar şi într-o perioadă de trezire, mărturisirea şi proclamarea Evangheliei rămân instrumentele divine. Prin urmare, va fi întotdeauna esenţial ca lucrătorii creştini să se străduiască, la timp şi ne la timp, să fie la dispoziţia lui Dumnezeu, indiferent de împărţirea binecuvântării. Dumnezeu va folosi exact aceleaşi predici de evanghelizare pe care le rostim acum, atunci când ritmul se accelerează până la un nivel de binecuvântare de amploarea trezirii.
Vom încerca o rapidă trecere în revistă a trezirilor clasice, atrăgând atenţia asupra caracteristicilor stăruitoare ale proclamării (uneori trecute cu vederea de genul de autori „romantici” care au scris pe această temă).
Luaţi marea trezire de pe vremea regelui Ezechia, când „alergătorii s-au dus cu scrisorile împăratului şi căpeteniilor lui în tot Israelul şi Iuda” (2 Cronici 30:6). Trezirea lui Ezechia a fost o chemare la pocăinţă, o trezire „proclamativă”, cum sunt toate trezirile. Limbajul a fost direct şi clar („Nu fiţi ca părinţii voştri şi ca fraţii voştri, care au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului părinţilor lor”), şi, totuşi, plin de îndurare („Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este milostiv şi îndurător şi nu-Şi va întoarce faţa de la voi, dacă vă întoarceţi la El”). Pocăinţa era o chestiune serioasă! A existat din partea multora împotrivire şi respingere faţă de această chemare, chiar şi cu batjocură şi dispreţ, dar, totuşi, în Iuda ea a fost întâmpinată cu un răspuns remarcabil. Trezirea are adesea un vădit caracter regional, chiar şi în cadrul unei ţări favorizate. Este important să remarcăm locul contribuţiei omeneşti, căci, fără toată truda implicată în deplasarea alergătorilor, s-ar fi întâmplat ceva? Trezirea costă întotdeauna trudă şi include un anumit grad de dezamăgire.
S-ar putea menţiona binecuvântările de amploarea trezirii care au fost asociate cu regele Iosia sau cu Ezra şi chiar cu Iona. Toate au implicat chemări la pocăinţă şi eforturi dureroase şi niciuna nu a fost lipsită de poveri şi de piedici. Ioan Botezătorul, mesagerul solitar şi aspru al pocăinţei, a predicat pocăinţa şi a suportat rigorile persecuţiei. Binecuvântările măreţe ale Rusaliilor au implicat folosirea unor instrumente umane de la bun început, lucru semnalat prin împărţirea limbilor de foc, predicarea multilingvă şi prima predică a Bisericii, ţinută de Petru. Acea primă „deşteptare” a cunoscut şi persecuţia amară.
Trezirea întotdeauna îi foloseşte pe oamenii Iui Dumnezeu, dar cu rezultate absolut excepţionale, supunându-i nu doar la multă trudă în mărturisire şi proclamare, ci şi (aproape întotdeauna) la un grad ridicat de respingere şi persecuţie. Printre multe cărţi bune despre trezire, ar trebui să fim cu băgare de seamă la cele care diminuează locul pe care-l ocupă contribuţia umană ca activitate „normală” a Duhului Sfânt şi care înlătură neplăcerile. Oamenii lui Dumnezeu sunt, desigur, „pasivi” în sensul că nu pot produce şi nu pot intensifica trezirea, dar, când Dumnezeu lucrează, El canalizează prin ei contribuţia epuizantă a multor ani. Ceea ce vrem să subliniem este că sângele, sudoarea şi lacrimile sunt caracteristicile inevitabile ale trezirii.
Ne putem gândi la marea trezire din vremea acelui uriaş al istoriei, John Wycliffe, luceafărul Reformei. Născut cândva între 1324 şi 1329 şi murind în 1384, Wycliffe a fost un soare care a răsărit pentru a da lumina Evangheliei, un turn de apărare al doctrinei sănătoase şi o stâncă de statornicie spirituală pentru cei credincioşi. Născut în Yorkshire şi educat la Oxford (unde a fost foarte influenţat de scrierile lui Augustin), a ajuns, cel mai probabil, Ia convertirea personală în jurul vârstei de 21 de ani, în timpul Morţii Negre, când şi-a văzut prietenii şi pe nenumăraţi alţi oameni din jurul său doborâţi în mare număr. A devenit director de colegiu, capelan al regelui, doctor în teologie şi rector la Lutterworth, dar predicarea şi broşurile lui care se opuneau domniei papei şi stăruiau cu putere asupra adevăratei căi de mântuire au fost cele care au trezit mulţimile. Condamnat fiind de papă, marea popularitate a predicării sale l-a făcut pentru o vreme inaccesibil pentru puterea ucigaşă a duşmanilor lui.
În 1380 şi-a strâns şi trimis studenţii, aşa-numiţii predicatori săraci sau lolarzi, iar Duhul Sfânt a insuflat o mare putere. Inima a zeci de mii de oameni a fost deschisă pentru mesajul pocăinţei şi credinţei în Hristos, cu mult înainte de Reformă.
Totuşi, trebuie să observăm că un instrument al lui Dumnezeu a văzut nevoia şi a luat iniţiativa necesară, trimiţând predicatorii. Wycliffe nu a produs trezirea, dar el şi predicatorii lui s-au consacrat prin strădanii, epuizare şi prin suportarea dispreţului şi a persecuţiei, ştiind că acestea erau caracteristici de neevitat şi majore ale lucrării lor glorioase.
Ar fi putut să aibă loc o trezire mai mare, o mai mare revărsare de trezire decât la Reformă? Ne gândim la Martin Luther, născut în 1483, intrând la mănăstire la 22 de ani, devenind lector al Universităţii din Wittenberg la 25 de ani şi, totuşi, tânjind tot mereu după pace şi siguranţă spirituală. Vizitând Roma la 27 de ani, a devenit scârbit de faptele ipocrite ale Bisericii Romano-Catolice. Curând după aceea, la 29 de ani, a fost numit profesor şi (în 1513) a început să studieze cărţile Romani, Psalmii şi Galateni, descoperindu-şi într-o zi epocală textul de aur – Romani 1:17: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Aici a găsit credinţa personală în Hristos şi, doar trei ani mai târziu, în 1517, a bătut în cuie cele nouăzeci şi cinci de teze pe uşa castelului bisericii din Wittenberg, aceasta fiind cea mai faimoasă dată a Reformei.
Desigur, a fost o revoluţie în teologie, dar şi o perioadă în care un număr foarte mare de oameni (cine ştie câţi?) au fost aduşi în împărăţia lui Dumnezeu prin predicarea pocăinţei şi a harului. Dar ce participare viguroasă a oamenilor! Ce zel! Ce trudă neobosită! Ce persecuţie a însoţit de asemenea munca! Reforma a fost numită cea mai mare trezire dintre toate şi, cu siguranţă, cea care a costat cel mai mult sânge. Realizările ei au fost fără măsură, superstiţia grosolană şi ignoranţa topindu-se înaintea puterii Cuvântului, iar societatea omenească primind înapoi darul unei minţi sănătoase şi al unei gândiri raţionale.
Ce ne învaţă Reforma despre trezire? Cu siguranţă nu faptul că oamenii lui Dumnezeu sunt pasivi. Din contră, a fost o perioadă prelungită de binecuvântare asupra instrumentelor omeneşti care au fost pregătite să plătească preţul constând în activitate ferventă, epuizare, suferinţă şi chiar viaţa însăşi. Trezirea nu este niciodată „sportul unui spectator”, de care să se bucure o comunitate creştină pasivă, ci un fenomen pentru care trebuie să fim deprinşi, pregătiţi şi chiar căliţi.
Ce este trezirea? Spune Reforma: este o vreme în care Dumnezeu converteşte mari mulţimi, folosindu-Şi slujitorii într-o măsură cu mult mai mare decât de obicei. Este un timp în care nenumăraţi predicatori stăruie în predicarea Evangheliei de mai multe ori pe săptămână şi când oamenii lui Dumnezeu sunt neobişnuit de zeloşi să mărturisească despre Hristos şi să-i aducă pe oameni în Împărăţie. Mai presus de orice, este un timp în care inima a mii de oameni este topită şi deschisă în mod divin, astfel încât aceştia vor asculta, vor înseta şi vor tânji după îndurare şi mântuire. Reforma ne avertizează că, dacă nu predicăm pentru suflete acum, dacă şi când va veni trezirea, vom fi absorbiţi într-o lucrare de câştigare de suflete şi un ritm de muncă epuizant, pe care înainte nu l-am mai cunoscut. Reforma a creat o armată magnifică de unelte, în special nobila oaste a martirilor.
Treziri remarcabile au avut loc în Anglia prin lucrarea multor puritani din secolul al XVII-lea. După Reformă a urmat o acalmie ciudată. Exista multă religie formală, cu mersul la biserică menţinut parţial prin lege şi parţial prin convenţie socială. Forţele ritualismului erau îngrozitor de active, religia faptelor luptându-se să-şi înfigă iarăşi ghearele în atenţia oamenilor. Predicatorii puritani s-au trezit că se împotrivesc unui zid masiv de îngâmfare, deoarece milioane îşi imaginau că sunt copii ai lui Dumnezeu datorită faptului că mergeau la biserică, datorită respectabilităţii lor şi felului cum îşi cunoşteau credinţa.
Unii predicatori predicau cu atâta putere pentru a smulge orice vestigiu de supraestimare carnală, încât cei care le citesc astăzi predicile riscă să se cufunde în îndoieli dureroase cu privire la mântuirea lor. Totuşi, în multe locuri, de astfel de predici era nevoie, ducând adesea la convertirea unor parohii şi districte întregi.
Trezirea puritană a fost în mod clar o activitate localizată, dar implicând foarte multe localităţi. A fost o trezire caracterizată printr-o insistenţă asupra trăirii evlavioase, care a dus la naşterea multor oameni fideli Cărţii lui Dumnezeu. Dar un lucru poate fi spus fără greş despre perioada puritană a trezirii: cum mai lucrau acei predicatori!
John Bunyan, „puritanul” de mai târziu, a făcut şi el dovada dedicării, durerii şi greutăţilor văzute atunci când Duhul se mişcă cu putere de trezire. Arestat la 32 de ani pentru predicare, el a petrecut peste doisprezece ani în închisoarea de la Bedford, în tot acel timp ţinut într-o celulă de pe râu, plină de apă. Aici a scris el The Pilgrim’s Progress (Călătoria creştinului).
Eliberat prin Actul iertării, a continuat să se bucure de 16 ani de remarcabilă binecuvântare, predicând constant în faţa unor mulţimi mari în hambare umede şi în care trăgea curentul, şi în locuri deschise, binecuvântări de amploarea unei treziri fiind peste lucrarea lui. „Oferta universală a mântuirii” (expresia sa) a răsunat constant de la amvoanele lui. În cel mai înalt grad a fost un om al trudei, în călătorii adesea, predicând fie că era bolnav, fie că era sănătos, niciodată odihnindu-se şi gata să moară de epuizare dacă aşa rânduia Domnul. Susţinătorii lui (oameni la fel de activi ca el) se grăbeau să se pregătească pentru vizitele lui, să-i trezească pe pierduţi şi să strângă mulţimi de oameni.
Ne putem gândi la Jonathan Edwards în America anilor 1730. Marea Trezire a izbucnit cu predici asemenea celei numite Păcătoşi în mâna unui Dumnezeu mânios, citită mulţimilor la lumina lumânării. Edwards şi alte mari nume au trudit şi au călătorit neîncetat în vremuri cu mult mai dure decât cea de acum, pentru a strânge secerişul Domnului.
Cu câţiva ani mai târziu, în Marea Britanie, George Whitefield, John şi Charles Wesley au devenit primele instrumente ale unei noi treziri. În 1739, în dimineţile ceţoase de noiembrie de la Kennington Common, la doar câteva sute de metri de locaţia actuală a clădirii Metropolitan Tabernacle, până la 40.000 de oameni se adunau la ora 6 dimineaţa, pentru a-l asculta pe Whitefield. Dr. John Gill, pastorul de la Tabernacol din acele zile, se pare că nu s-a dus niciodată să-l asculte pe Whitefield, dar a insistat ca adunarea lui să meargă prin jurul tavernelor şi cafenelelor, îndemnându-i pe oameni să asculte chemarea îndurării. Whitefield stătea pe Kennington Common, înconjurat uneori de copii convertiţi, care se gândeau că, dacă formează un zid protector, duşmanii lui nu vor arunca cu cărămizi în el. Cu cărămizi se arunca oricum, iar copiii erau adesea răniţi, dar şi-au continuat veghea. Când Duhul Sfânt S-a coborât cu putere măreaţă, predicatorii şi susţinătorii lor nu au fost scutiţi de durere şi opoziţie, nici nu au fost cruţaţi de rigorile programelor de predicare zilnică intensivă.
John Cennick („dragul John Cennick”) a fost cu adevărat un suferind serafim al harului. Dumnezeu i-a atins mai întâi inima pe când se plimba prin Cheapside, după ce venise în Londra ca să lucreze ca topograf începător. La vârsta de 19 ani a fost lovit de o „deprimare spirituală” atât de profundă, încât nu ştia ce să se facă cu el însuşi. A trăit ceva vreme apăsat de o lipsă totală de ţel, până când, fiind disperat, s-a strecurat în spatele unei biserici, să audă cuvintele de încheiere ale unui psalm, care l-a asigurat că harul mântuitor îi era disponibil. Atunci Scripturile au prins viaţă pentru acest viitor instrument al trezirii. Nu mulţi oameni au fost aşa de plini de compasiune pentru masele pierdute ca şi Cennick, şi puţini au suferit atât de multă defăimare. Despre el s-a spus că, din cauza strădaniilor istovitoare excesive, a murit o mie de morţi înainte de a fi luat în slavă de timpuriu, prin febră, în urma predicării neîncetate în aer liber, pe orice fel de vreme.
Oamenii din zilele noastre consideră astfel de acţiuni drept nesăbuite. De ce să te consumi când ai treizeci sau patruzeci de ani? Cu siguranţă nu acesta este modul de a-L sluji pe Domnul, nu? Dar, în vremuri de trezire, predicatorul poate avea câteva vieţi întregi concentrate în cinci ani de predicare şi, fără îndoială, va fi fericit să moară de timpuriu, dacă este privilegiat să fie folosit astfel. Să nu trecem niciodată cu vederea efortul jertfitor văzut în vremuri de trezire autentică. Să nu ascultăm de autorii care vor să elimine acest fapt din consemnări. Trezirea costă mult din punctul de vedere al contribuţiei omeneşti.
Gândiţi-vă doar la activitatea plină de compasiune a trezirii din secolul al XVIII-lea din Anglia! Ce trezire plină de îndurare şi blândeţe a fost! Peste tot în ţară au prins rădăcini şcolile elementare pentru copiii săraci şi a început marea mişcare a Şcolilor duminicale, deoarece oamenii convertiţi aveau o asemenea inimă pentru copiii abandonaţi din punct de vedere spiritual. Ce eforturi imense au fost depuse din partea a atât de mulţi oameni!
Dacă ne mutăm privirea înapoi la Statele Unite, vedem o altă trezire caracterizată de activitate neobişnuită şi slujbă înflăcărată pentru Domnul. În 1857, trezirea care avusese loc mai devreme era deja o forţă trecută. Viaţa spirituală ferventă cedase în mare parte locul formalismului religios. Atunci, în toamna acelui an, un misionar de oraş dintr-o biserică reformată olandeză din New York a început o întâlnire de rugăciune la ora prânzului, într-o cămăruţă. Cine nu a citit povestirea acelei treziri, al cărei început pare să fi fost semnalat în acea primă întâlnire de rugăciune? Numărul oamenilor a crescut constant, dar încet, zi după zi. Apoi a venit data de 7 octombrie şi prăbuşirea bursei de valori, ducând la faptul că zeci de mii de oameni au fost daţi afară, iar o nevoie şi sărăcie îngrozitoare s-a aşternut asupra maselor. Acum întâlnirile de rugăciune au început să se înmulţească. Un editor de ziar din New York a verificat douăsprezece întruniri de rugăciune de la prânz într-o zi şi a crezut că a numărat 6.100 de bărbaţi prezenţi. Doi ani mai târziu, când deja toate ziarele urmăreau lucrarea extraordinară a Duhului, 50.000 de oameni puteau fi găsiţi în întâlnirile de rugăciune din New York şi se spune că o jumătate de milion de oameni au fost atinşi de lucrarea Duhului în acea trezire.
Rugăciunea a fost cu siguranţă caracteristica de bază, dar trezirea a fost departe de a fi pasivă. Mai degrabă, a dat naştere unei intense activităţi spirituale, cu biserici dornice să slujească, cu predicatori care predicau zilnic şi cu creştini care depuneau mărturia lor personală, chemând permanent nenumăraţi oameni. Citim despre faptul că trezirea a pătruns adânc în ambele armate în timpul războiului civil şi despre felul în care acest val al binecuvântării a ajuns în Scoţia, în Ţara Galilor şi, în cele din urmă, în Anglia.
Spurgeon scria în 1859, în prefaţa cărţii The New Park Street Pulpit: „Vremurile de înviorare au coborât în sfârşit din prezenţa Domnului asupra ţării noastre. Pretutindeni sunt semne de activitate înflăcărată şi seriozitate sporită. Un duh de rugăciune ne cercetează bisericile, iar paşii Lui varsă belşugul. Prima suflare a vâjâitului vântului puternic se distinge deja, în timp ce limbile de foc au coborât în mod evident asupra evangheliştilor care se ridică.”
În ceea ce privea propria lui congregaţie, Spurgeon a putut să spună: „Timp de şase ani, roua nu a încetat niciodată să cadă, iar ploaia nu a fost niciodată oprită. În acest moment, convertiţii sunt mai numeroşi ca până acum, iar zelul bisericii sporeşte nespus.”
Cu alte cuvinte, o trezire la scară mai mică, restrânsă, a vizitat în acei ani caracterizaţi de numeroase convertiri şi, de asemenea, de lucrare ferventă pentru Domnul. Revărsarea mai mare şi mai răspândită nu urma să fie câtuşi de puţin diferită. Peste tot, bisericile primeau noi convertiţi într-un ritm care făcea ca numărul de membri să crească de zece ori sau mai mult. Este util să ne uităm la titlurile predicilor lui Spurgeon din acel volum din 1859, la care tocmai ne-am referit. Apar Banchetul lui Satan, Sileşte-i să intre, Sângele Mielului şi numeroase alte mesaje de evanghelizare. Spurgeon subliniază în alt loc faptul că trezirea a fost caracterizată de mărturii personale şi, de asemenea, de întâlniri de rugăciune „incandescente”.
Cronicarii de încredere ai trezirilor din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea se unesc în a identifica trăsăturile de bază ale unei perioade de trezire. Ei menţionează mâhnirea pentru starea în care se află ţara. De asemenea, observă abandonarea preocupărilor lumeşti de către creştini. (Acest lucru, fără îndoială, demască marea tragedie a închinării contemporane, modelată după divertismentul lumesc.)
Este, din păcate, ciudat că astăzi este aşa de greu să convingem pastori evlavioşi, care-L iubesc pe Domnul, să înceapă să ţină în mod regulat predici de evanghelizare. Totuşi, aceasta este poate cea mai marcantă caracteristică a trezirii. Dacă trezirea ar avea loc în vremea noastră, predicatorii care îi hrănesc exclusiv pe sfinţi, spunând doar un cuvânt pe ici, pe colo pentru omul necredincios, vor fi constrânşi în sfârşit să se descotorosească de inhibiţiile lor ascunse şi să-şi împlinească în mod real chemarea şi darurile.
Am auzit spunându-se că, într-o vreme de trezire, Dumnezeu va face mai mult în cinci minute decât putem face noi în 40 de ani de activitate. O asemenea declaraţie afirmă un lucru vital şi adevărat, dar poate fi înţeleasă greşit. Trezirea aduce, desigur, o amploare a binecuvântării la care tot zelul din lume nu poate ajunge. Totuşi, după cum am afirmat în mod repetat, binecuvântarea este canalizată tot prin instrumente umane, aşa încât acestea sunt solicitate de multe ori mai mult decât în vremuri „obişnuite”.
Nu trebuie să fim descurajaţi, plângându-ne că am predicat atât de multe mesaje de evanghelizare pentru atât de puţini convertiţi, şi întrebându-ne dacă ar trebui să renunţăm la toate acestea şi doar să ne rugăm pentru trezire. Se poate să nu fie voia lui Dumnezeu să trimită trezirea, şi atunci? Nu va avea loc nicio depunere de mărturie pentru Domnul? Din câte ştim, s-ar putea să nu fie voia lui Dumnezeu să mai sufle vreodată asupra acestei ţări înainte de a veni sfârşitul. Sau va trebui să aşteptăm un deceniu sau două înainte de a fi o nouă perioadă de seceriş pe scară largă. Între timp, „mormintele sunt repede umplute”. Mai mult, dacă Hristos nu este prezentat înaintea oamenilor, ei nu pot fi judecaţi pentru respingerea Lui, iar noi nu trebuie să uităm că Dumnezeu ne-a lăsat în această lume ca să mărturisim atât despre judecată, cât şi despre îndurare. Suntem o mireasmă de la moarte spre moarte şi o mireasmă de la viaţă spre viaţă.
Perioadele de binecuvântare sunt în mâna lui Dumnezeu. Revărsările speciale de putere sunt lucrări excepţionale ale lui Dumnezeu, care nu sunt destinate oricărei epoci sau oricărui loc. Dumnezeu, în suveranitatea Lui, stabileşte amploarea şi perioadele binecuvântării: „Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci”. Ne rugăm pentru trezire şi tânjim după ea, dar nu o putem produce. Totuşi, ar trebui să ne pregătim mereu, făcând cât de mult putem, recunoscând mereu că aceleaşi principii ale mărturisirii despre Domnul se aplică şi într-o perioadă de trezire şi în afara ei.
Mai mult, în afara unui timp de trezire specială, trebuie să cultivăm exact aceleaşi principii de acţiune care sunt aşa de evidente în asemenea vremuri, şi anume: să ne rugăm, să fim diferiţi de lume, să fim activi şi să punem accent pe predicile de evanghelizare. Să nu scăpăm niciodată din vedere sângele, sudoarea şi lacrimile, lupta pentru evlavie şi activitatea ferventă a tuturor credincioşilor.
Cu cât trudim mai din greu, cu atât mai mult trebuie să depindem de Domnul, ştiind că şi în timpul vremurilor de trezire şi în afara lor, nu putem realiza nimic dacă Domnul nu-Şi revarsă puterea asupra eforturilor noastre şi nu acţionează în inima oamenilor. Putem fi activi şi, în acelaşi timp, putem fi bărbaţi şi femei care depind cu smerenie de binecuvântarea şi puterea Duhului. Activităţile făcute cu smerenie reprezintă lucrul de care avem nevoie astăzi.
(Fragmente din volumul Doctori de suflete, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2010.)
